Pînă unde se poate merge?
E scuza supremă. E felul nostru de a ne minți, să scăpăm basma curată atunci cînd plonjăm în promiscuitate, încercînd să limităm cît mai mult sentimentul de vinovăție. „Vreau să văd pînă unde se poate merge.” Pot să petrec ore în șir în rețeaua socială, citind lucruri de neînchipuit, din abisurile prostiei și răutății dezlănțuite. Pot să stau ore întregi urmărind delirul senzaționalist, alarmist, toxic, de la un post de televiziune. Cînd ești întrebat de ce faci asta, răspunsul e alcătuit dintr-un set de variațiuni pe aceeași temă: „Mă amuză să văd tembelismul dîndu-se-n stambă, e o formă de deconectare pentru că-mi provoacă rîsul, îmi dau seama, uluit, că există oameni care nu mai au nici o limită etc.”. Unii recunosc deschis că fac toate astea, exprimîndu-și liniștiți plăcerile vinovate sau nevoia de a se afla, din cînd în cînd, într-o formă de „contact cu lumea reală”. Alții fac un secret din aceste „coborîri în mundan”, dar de multe ori se dovedesc a fi consumatori avizi de produse media pe care, declarativ, nu le apreciază, ba chiar le disprețuiesc și le critică vehement. E parte din omenescul pe care îl conține fiecare dintre noi. La urma urmei, chiar și serialul de televiziune (unele dintre ele de bună calitate, altele valoroase de-a dreptul), oricît ar fi de izbutit sau ieșit de pe banda de asamblare a produselor de duzină, se bazează pe același mecanism. Stai să vezi „pînă unde poate să meargă”. Celebra serie Santa Barbara a mers pînă la episodul 2.137.
Istoria lui „Pînă unde se poate merge?” e foarte veche. Dar, după 1990, în noua ei eră, povestea acestei replici începe, probabil, odată cu nopțile de transmisii în direct ale dezbaterilor din CPUN. E vorba despre spectacolul memorabil al primului for care se dorea un organism reprezentativ, democratic, însărcinat cu gestionarea problemelor de natură parlamentară, pe care societatea românească postdecembristă le traversa la acea oră. Mulți dintre noi stăteam ore întregi după miezul nopții, căscînd ochii la televizor, plasîndu-ne de partea unei tabere sau a alteia, susținînd un personaj sau altul și explicînd a doua zi, la serviciu, că sîntem distruși de oboseală, pentru că „am vrut să vedem pînă unde pot ăia să meargă”. Dezbaterea politică aprinsă, discuția în contradictoriu, ridicarea tonului, atacurile la persoană, toate astea erau ceva complet din altă lume pentru noi, la acea vreme. Ne-am obișnuit repejor. Mai puțin cu democrația. A existat o epocă a consumului masiv de presă scrisă, în care se continuau scandalurile de la televizor. Dar unde își găseau locul și lucruri de calitate, rudimentele unei prese profesioniste. Au apărut pe rînd, la foc automat, presa mondenă, revistele dedicate sexului, porcăielii și calomniei, celebrele gazete ultranaționaliste, revistele de astrologie, munții de periodice și volume dedicate „ocultei mondiale”. Apoi a venit vremea primelor telenovele. Una dintre cele mai spectaculoase „scuze” de a le urmări („scuză” care supraviețuiește și acum) este cea conform căreia „mă uit să văd doar decorațiunile interioare și costumele”. Iar mai tîrziu s-au pogorît peste lume Internetul și rețeaua socială, pulverizînd orice tip de concurență, măturînd tot ce le stătea în cale.
Trecuse vremea unor tipuri înduioșătoare de naivitate și curiozitate, perfect explicabile pentru o lume care tocmai ieșise din constrîngerile unei cenzuri ajunse la cote fabuloase de tîmpenie, mai ales la sfîrșitul anilor ’80. „Pînă unde se poate merge” începea să se metamorfozeze. Din replica înțeleasă la propriu, în accepțiuni cu limite foarte clare, a devenit, încetul cu încetul, un teritoriu de explorare, un spațiu al experimentului. De fapt, pe măsură ce încercam să ne potrivim pașii cu „națiunile și culturile civilizate”, la lumea cărora am aderat, a pătruns și la noi un fel de a fi cu care ne obișnuim în mod mecanic. La peste treizeci de ani de la marea schimbare istorică din 1989, deși am traversat modificări majore, încă păstrăm date consistente ale lumii din care venim. De multe ori, așa cum e normal, „îmbunătățim” rețetele „lumii civilizate” cu ingredientele noastre locale. Lipim achizițiile noi pe structuri de gîndire rămase din trecut, într-un proces firesc de păstrare a unui sine de aici, dar și de adaptare la mersul unei lumi care nu numai că n-are timp să aștepte, ci își impune caracteristicile în viteză maximă, cu sau fără voia unora dintre noi. „Pînă unde se poate merge” a căpătat o dimensiune mult mai abstractă, dar și mult mai perfidă.
În comunism, știai că poți să furi, să raportezi cifre false, să tragi în piept Sistemul, uneori ca să supraviețuiești, alteori pentru că „așa se făcea”, iar în unele cazuri pur și simplu pentru că e ceva ce vine din natura ființei. Acum, nu e mult mai greu să furi Sistemul, nici să minți, nici să raportezi cifre false. Însă poziționarea dinspre care se văd lucrurile s-a diversificat. Vechea școală de a face așa ceva nu a dispărut. Dar au apărut altele, mai sofisticate. A vedea acum „pînă unde se poate merge” a depășit de multă vreme nivelul complicității cu Sistemul. Azi, explorarea asta înseamnă testarea limitelor, lucrul hiperspeculativ la nivelul straturilor și articulațiilor intime ale structurilor care alcătuiesc ceea ce numim „Sistem”. Iar aici nu mai e vorba doar despre rude, complici, beizadele, șmecheri, „căpușe” și „baroni locali”, care parazitează Sistemul. E vorba despre inițiați în mecanismele contemporane, care reușesc să te facă un adevărat complice al lor, determinîndu-te să taci sau să devii inactiv civic, inducîndu-ți senzația că „poate, cîndva, îți vine și ție rîndul la prăjitură”. Iar dacă nu, oricum, n-ai ce să faci. Sistemul comunist a căzut și pentru că, în curiozitatea de a vedea pînă unde se poate merge, ficțiunea nu a mai putut înlocui o biată pîine. Nici acum, în zilele noastre, nu poate. Dar nici nu mai vrea asta. Vrea să înlocuiască ființa însăși.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
