Un portret insolit – Eugène Ionesco văzut de N. Steinhardt

Publicat în Dilema Veche nr. 832 din 30 ianuarie - 5 februarie 2020
Un portret insolit – Eugène Ionesco văzut de N  Steinhardt jpeg

O mare ambiţie a lui Steinhardt cu privire la Cioran, dar mai cu seamă la Eliade şi la Ionesco, a constituit-o recuperarea dimensiunii lor româneşti, fapt care reiese în chip evident şi din ultima antologie de eseuri, intitulată Despre Eliade, Cioran, Ionescu şi Noica (ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Florian Roatiş, Polirom, 2017). Teatrul ionescian a beneficiat constant de atenţia lui Steinhardt, după ce, încă din tinereţe, acesta i-a consacrat autorului volumului Nu (1934) una dintre savuroasele sale parodii din efemera Revistă burgheză (1934-1935). Astfel, „cititor şi spectator frenetic al lui Eugen Ionescu, adevărat fan al său“, cum se declară într-un eseu scris la senectute, i-ar fi plăcut să-i analizeze pe larg toate piesele. Portretul pe care fostul deţinut politic, rămas în continuare refractar ideologiei oficiale, i-l face însă, după jumătate de secol, este surprinzător.

Invitat-surpriză

Şi totuşi, tentativele de recuperare a lui Ionescu din relieful lui Ionesco nu sînt dintre cele mai rodnice, iar acest fapt se datorează nu atît lipsei unor idei pertinente, cît faptului impresionist în care adastă comentariul steinhardtian, privat de instrumentele unei analize aplicate. Chiar şi în astfel de condiţii, intuiţia unei antipatii ionesciene faţă de socialismul dictatorial din România face ca unele dintre observaţiile lui Steinhardt să nu îşi piardă interesul. Cei doi se vor reîntîlni la Paris la finalul anilor ’70, cînd, după cum demonstra şi Matei Călinescu, „în mod paradoxal, fără a-şi abandona identitatea franceză, Eugène Ionesco a devenit, fără s-o declare ca atare, mult mai «român», şi prin extensie cetăţean simbolic est-european, decît fusese înainte“ (Matei Călinescu, Eugène Ionesco: teme identitare şi existenţiale, Junimea, 2006).

După ce face elogiul „dreptei socotinţe“ ca marcă distinctivă a românismului şi ca „dispreţ aprig pentru ticăloşii“ ori pentru „prostie, mai ales cînd e băgăreaţă şi bănuitoare“, eseistul îl propune pe Ionesco drept cel mai ilustru descendent european al acestei tradiţii. Asistăm, prin urmare, la un fel de petrecere de fiii satului, unde „acest nou ban Mărăcine căruia i s-a dat în dar sabia de pair al culturii franceze“ este invitat pe post de special guest (v. eseul „Eugen Ionescu, antiabsurdul“, în volumul Critică la persoana întîi, ediţie de Florian Roatiş, Polirom, 2011). În consecinţă, Ionesco, departe de a fi „un exponent al excentricităţii, ilogicului şi năstruşniciei“, ci mai degrabă „un român înzestrat cu ascuţită inteligenţă şi profundă înţelepciune, urmaş drept al lui Ion Creangă, I.L. Caragiale şi Anton Pann şi fin al Pepelei, «cel isteţ ca un proverb» (…), purtînd în suflet nostalgia robustului practicism de pe meleagurile natale şi (…) zicala populară: Ce porţi, leleo, chelbea-n cap / Dacă-i modă, ce-am să fac!“, foloseşte absurdul „ca pe un mijloc de foraj, ca argument al unei demonstraţii prin reducere la absurd“, afirmîndu-se ca „un scriitor specific virtuţilor şi însuşirilor celor mai specific «mioritice»“. Astfel, „absurdităţile, neroziile şi nedreptăţile veacului“, spune Steinhardt, sînt aduse pe scenă de către colegul său de generaţie doar „spre a le compromite şi a le terfeli, ca altădată Molière pe ale secolului 17, cu scînteietoare vervă, cu simţul neşovăitor al depistării minciunii şi cu dreaptă socotinţă“. Este propusă, prin urmare, o schiţă de relectură a pieselor ionesciene din perspectiva acestei ultime sintagme care revine obsedant în discursul lui Steinhardt, pe traseul dintre sfera românismului şi cea a ortodoxiei. Deşi clachează în perspectiva unei tangenţe cu specificitatea literarului şi nu îşi propune o aprofundare a chestiunii (de pildă, a problematicii destructurării limbajului la Ionesco etc.), teza şi sumara argumentaţie merită citate in extenso pentru interesul deosebit acordat valorilor toleranţei:

„În toate piesele lui Eugen Ionescu dreapta socotinţă este aceea care rupe vălurile, inspiră statornic rostirea adevărului şi pune lucrurile la locul lor. În Rinocerii dreapta socotinţă rezistă ispitelor logicii absurde a fanatismului uniformizator (potrivit căruia numai cel ce gîndeşte ca mine are dreptul de a trăi). În Ucigaşul fără simbrie nu se lasă prostită de mania perfecţiunii (creaţia arhitectului municipal e minunată, e sublimă chiar, însă putem zice că nu există, de vreme ce e bîntuită de un criminal; şi un oraş cu palate fără garantarea vieţii şi libertăţii cetăţenilor, va să zică, înseamnă că nu le are). În Victimele datoriei arată că atunci cînd nu iei mereu aminte la scop, mijloacele riscă să devină ele totul şi te pomeneşti îndopîndu-te cu dumicaţi de pîine şi răcnind: «mestecă! înghite!» fără a şti de ce, prins într-o nebunească reacţie în lanţ – dintr-o teleologie cîndva raţională rămînînd numai gesturi fără sens şi cuvinte fără conţinut; în Scaunele dovedeşte că nu există o unică «formulă magică» de explicare a vieţii, care să fie şi «orvietan», leac universal al tuturor suferinţelor ei – şi pe care s-o şi poţi exprima coerent (cînd vrei s-o exprimi, nu mai subzistă nimic, «discursul» devine şir de sunete guturale, iar vorbirea, muţenie).

În Lecţia dă de gol cultura formală, cea potrivit căreia în toate graiurile, cuţit se spune cuţit, supradoctoratul se obţine în cinci lecţii numai prin învăţătură acumulatoare, fără reflecţie şi cărturărie, iar inteligenţa se face a nu şti ce este simţirea şi nici semnificaţia bufniţei de la picioarele Palas Athenei: răgazul de a medita şi prelucra vesperal materialul adunat în timpul zilei – şi care mod de cultură şi soi de inteligenţă negreşit duc ori la demenţă (asasinatele profesorului sînt imaginare), ori la teroare, în acest caz asasinatele fiind reale. În Cîntăreaţa cheală – construită cu aceeaşi savantă grijă ca o fugă de Bach, vezi în special dialogul soţilor Martin – demască absurditatea limbajului redus la sunete fără fond, neluarea în seamă a constatării de bun-simţ că orice cuvînt nu e numai un ansamblu de litere şi sunete, ci un complex noţiune – informare – comunicaţie – sentiment – formă cuprins într-o «aură» bogată în sensuri, nuanţe şi trimiteri.

În Noul locatar dovedeşte pericolul cotropirii noastre de către obiecte, dispozitive, mobile, unelte – bune toate, dar nu prea mult –, adică pericolul unei predominări a regnului neînsufleţit, avînd drept rezultat mecanizarea ori îndobitocirea făpturii înţelegătoare. În Setea şi Foamea enunţă cu glas de apocalips că nu ajunge să trăieşti, mai şi trebuie să «faci» ceva cu viaţa – talant flămînd şi însetat de lucrare şi rodire. Jocuri de-a măcelul e singurul nume potrivit pe care un român deştept şi cuminte îl putea da celor nesfîrşite, inutile şi lipsite de noimă sîngeroase conflicte dintre oameni porniţi a se ucide între ei nu pentru vreo cauză oarecare, ci pur şi simplu din prostie, intoleranţă, îngîmfare şi cruzime (jocuri de-a măcelul, cum altminteri puteau fi calificate?). Omul cu geamantanele e drama celui plecat de-acasă şi care, reîntors, nu-şi mai află locul, sau poate că reia tema basmului «Tinereţe fără bătrîneţe», adică – după interpretarea dată de C. Noica – a celui care, ieşind din «devenire» şi obişnuit, ajuns la «fiinţă» (adică la împlinire) şi apoi revenit la viaţa comună nu-şi regăseşte nici o «aşezare». Iar Ce mai balamuc! oare ce arată de nu că absurdul şi haosul pot preface – ori de cîte ori oamenii n-au priceperea, bunăvoirea şi tăria de caracter pentru a le struni – pot preface viaţa şi lumea într-o sinistră harababură?“.

Parodie vs patologie

Argumentaţia, împrumutînd întrucîtva din tonalitatea unui discurs omiletic, specific unei slujbe cu caracter festiv de la ţară în care se amestecă intonaţia uşor declamatorie cu mîndria neaoşului, se încheie printr-un citat sugestiv din Vechiul Testament: „Toate graiurile gurii mele sînt întru dreptate, în ele nu este nimic sucit şi fără rost“ (Pilde 7, 8). Cît despre Cîntăreaţa cheală, transpunere şi adaptare în franceză de către dramaturg a versiunii româneşti Englezeşte fără profesor (ultima piesă scrisă în româneşte de Ionesco), Steinhardt favorizează, cum era de aşteptat, registrul comic şi parodic al acesteia, cu gîndul şi la punerea în scenă a piesei pe care, cîndva, i-o interpreta „cu sarea umorului evreiesc“, într-un decor insolit, colegului său de celulă, Nicolae Balotă, şi a cărei reprezentaţie o va urmări cu satisfacţie, pentru ultima oară, tocmai la Théâtre de la Huchette din Paris, la sfîrşitul anilor ’70, cînd Securitatea îi permite să întreprindă două călătorii în Occident: „Cîntăreaţa cheală se joacă aici de treizeci de ani, seară de seară, în stilul ei cel adevărat: ca o comedie, nu ca o cimilitură psihopatologicostructuralistsaussurianabisală. O splendidă comedie, arhiplină de vervă şi de nerv, rapidă, sprinţară, îndrăcită, nostimă, dar şi foarte «poetică», foc nu altceva, inteligentă, scăpărătoare, trepidantă, nu-i scade o clipă tensiunea, nu-i slăbeşte măcar o fracţiune de secundă bucuria jocului de-a viaţa şi de-a parodierea ei, hibrisul dramatic, deşteptăciunea, fineţea, hazul“ (N. Steinhardt, Escale în timp şi spaţiu…, ediţie îngrijită de Ştefan Iloaie, Polirom, 2010).

Pentru Balotă, însă, efectul „spectacolului“ insolit înfăţişat de Steinhardt este unul covîrşitor: „Nici una din reprezentaţiile pieselor lui Eugen Ionescu, la care aveam să asist mai tîrziu, nici spectacolul din Bucureşti al Rinocerilor în care juca Jean-Louis Barrault şi trupa sa, nici La Cantatrice chauve, văzută şi nu o dată revăzută în templul ionescian al micului Théâtre de la Huchette, nici atîtea alte reprezentaţii din Paris sau de aiurea nu m-au încîntat precum cele regizate, jucate şi, aş putea adăuga, rescrise de Nicu Steinhardt“. Iată, într-adevăr, o nuanţă foarte importantă la care Balotă ajunge şi pe care dorim să o subliniem aici: „Rescrise, căci, cu toată memoria sa, cu toate că lectura pieselor îi era încă destul de proaspătă, nu mă îndoiesc că, purtat de elanul său, de propria sa vis comica, prietenul meu proceda la minuscule, dar delectabile intervenţii în textul dramaturgului“ (Nicolae Balotă, Euphorion, Cartea Românească, 1999). Ca în alte situaţii, discursul lui Steinhardt depăşeşte ipostaza naratorului care relatează sau rezumă din memorie ori „la mîna a doua“, devenind la rîndul său un veritabil personaj.

Chiar dacă i-am da parţial dreptate în privinţa acestor „directive“ regizorale, nu putem să nu remarcăm concluziile superior nuanţate la care ajunge, cu privire la semnificaţiile aceleiaşi piese ionesciene, un Matei Călinescu: în urma prelevării cîtorva probe stilistice concludente, reiese fără putinţă de tăgadă că avangardismul şi efectele insolite care fac din La Cantatrice chauve o capodoperă a destructurării limbajului se datorează în mare parte traducerii literale a unor expresii româneşti şi, prin urmare, calchierii şi „desfigurării“ limbii române, sub impulsul unei stridente, deşi temporare, aversiuni identitare faţă de România, asupra căreia, după cum aminteam mai sus, autorul va reveni cu modificări semnificative în anii ’80.

Dintre foştii săi colegi de generaţie, este evident că admiraţia lui Steinhardt se îndreaptă în primul rînd către Ionesco, faţă de care, spre deosebire de maniera în care se raportează la Noica, la Cioran sau la Eliade, are rareori sau aproape deloc rezerve. Este, de fapt, şi o admiraţie crescîndă, după cum reiese şi în urma corespondenţei interceptate de Securitate şi restituite exemplar de către profesorul George Ardeleanu în paginile cîtorva numere din România literară (v. şi dosarul „Elemente suspecte din emigraţia română…“, din nr. 52/decembrie 2018). Într-o scrisoare adresată vechiului său amic Gigi Tomaziu, lui Steinhardt i se pare că nivelul confesiunii din La Quête intermittente (1987) îl depăşeşte pe acela al unor Augustin sau Rousseau (v. George Ardeleanu, „Doi mateini în arhivele Securităţii“, în România literară, nr. 13-14/2019).

Lectura exaltată a acestei cărţi şi, mai apoi, descoperirea interesului marelui dramaturg pentru eroul creştin Maximilian Kolbe, concretizat într-un libret de operă (şi foarte puţin cunoscut pînă astăzi cititorilor români, deşi a fost tradus la Humanitas în 2010), îl determină pe călugărul Steinhardt să-şi întărească mai vechea admiraţie şi să devină, astfel, unul dintre fanii Ionesco cei mai neconvenţionali cu putinţă.    

Adrian Mureşan este eseist şi critic literar, doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti.

Foto: wikimedia commons

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Când ajunge din nou în România un val de aer polar: unde se anunță ger cumplit, cât mai ninge la munte
Trei zile de iarnă autentică se anunță în mai multe județe din zona de munte. Meterologii anunță ninsori puternice și viscol. Începând de duminică însă un val de aer polar lovește România. Sunt așteptate temperaturi de până la minus 20 de grade Celsius.
image
Trufia îngroapă România. De ce nu putem fi cel mai de preț aliat pentru Occident: „Suntem ca ruda aia săracă...”
România nu reușește să profite de oportunităţi și să-și exploateze potențialul. Marius Ghincea, profesor la Universitatea Johns Hopkins, explică ce-i lipsește României.
image
Netflix, accesat doar din propria locuinţă. Compania ia măsuri drastice: care va fi singura excepţie
Netflix urmează să ia măsuri drastice, astfel încât utilizatorii să nu îşi mai poată împărţi contul cu alte persoane. Decizia a venit, după ce datele statistice au arătat că peste 100 de milioane de utilizatori din întreaga lume folosesc, de fapt, contul altcuiva.

HIstoria.ro

image
Originea familiei Caragiale. Recuperarea unei istorii autentice
„Ce tot spui, măi? Străbunicul tău a fost bucătar arnăut, plăcintar! Purta tava pe cap. De-aia sunt eu turtit în creștet!”, astfel îl apostrofa marele Caragiale pe fiul său Mateiu, încercând să-i tempereze fumurile aristocratice și obsesiile fantasmagoric-nobiliare de care acesta era bântuit.
image
Reglementarea prostituției în București, la sfârșitul secolului al XIX-lea
Către finalul secolului al XIX-lea, toate tentativele întreprinse pentru a diminua efectele prostituției prin regulamente, asistență medicală și prin opere de binefacere nu dădeau rezultatele așteptate, mai ales în ceea ce privește răspândirea bolilor venerice.
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.