Adrian MUREŞAN

Critica devine, astfel, şi recurs, pledînd, ca într-o instanţă, pe scena jurnalisticii politice şi a diplomaţiei europene pentru respectarea dreptului de liberă exprimare şi împotriva măsurilor abuzive ale regimului.

Camil Petrescu iese ceva mai onorabil, iar cu Sadoveanu istoricul literar este destul de îngăduitor.

Cred că o iniţiativă a traducerii lui ar fi cu profit pentru literatura română contemporană.

Transparenţa scriiturii şi a referinţelor este evidentă

Oriunde am privi, în biografia dramatică a lui Steinhardt, individul este nevoit a se ascunde.

Dacă şi-a propus să angajeze energii cinegetic-detectivistice, atunci Femeia de marţipan e un roman detectivistic ratat, în opinia mea.

Demonstraţia critică a Ruxandrei Cesereanu devine captivantă.

Băuseră un număr de sticle, dar nu deveniseră mai comunicativi.

Noul diagnostic îl răstoarnă sau îl echilibrează pe cel vechi: multă gingăşie şi un dram de forţă.

Extrem de diferite între ele, aceste voci propun şi impun cîte o grilă de lectură distinctă.

Este practic imposibil să concentrezi o istorie a literaturii de o asemenea complexitate într-o cronică.

Apoi, cu politica speculativă a lui „dacă” şi a lui „poate”, atît de dragă mioriticului, nu vom ajunge nicăieri.

„Nu mai e poezie, ci doar propagandă, o haină goală atîrnată într-un cuier, o sperietoare într-un lan pustiit, o carcasă fără de suflet”

Aproape întregul tom se constituie ca un elogiu adus arhivei, biblioraftului şi altor adjuvanţi ai memoriei.

Romanul oferă un rulaj extrem de fin atît pentru o agendă feministă, cît şi pentru delectările unei abordări psihanalitice.

Spiritul pamfletar şi parodic al tînărului neojunimist avea să producă suficiente delicii estetice, fapt sesizabil şi la o relectură postdouămiistă.

Impresia care rămîne este, în primul rînd, aceea a unui roman (voit) neterminat.

Introspecţiile funcţionează intermitent, însă există şi momente cînd unitatea ansamblului suferă.

Asumată la persoana întîi, vocea aparţine unei femei vulnerabile, traversînd un interval nedefinit al crizei.

Modul aparte în care autoarea însăşi se raportează la ceea ce numim astăzi teorie critică i-ar pune pe gînduri atît pe partizanii dogmelor literare, cît şi pe cei care fug de ele, iar acest fapt reiese din însuşi (sub)titlul cărţii.

Asistăm la un exces de comentariu mitologizant din partea naratorului. Acesta cedează unui impuls al decriptării ingenioase, dar redundante.

Discuţia pare că porneşte, adesea, dintr-un punct înalt, de la chestiuni foarte „serioase”, aproape docte, precum acelea ale fluctuaţiilor estetice ale jurnalului, ca specie literară, spre a coborî fără întîrziere în sferele cotidiene ale adevăratelor interese, omeneşti, mult-prea-omeneşti.

Există şi mutaţii ale acestui virus, pe lîngă tulpina „autoadmiraţiei” ori a admiraţiei de sine, şi anume „admiraţia-ură”.

Sînt aproape sigur că a produs fascinaţie în jurul său, printre generaţiile trecute care l-au avut drept profesor.

Există viaţă şi după nenorocirile aduse de sovietici în anii ’50.

Pentru Steinhardt livrescul este cu adevărat funcţional slujind o natură aluzivă, subversivă.

Zece cărți de memorialistică ce problematizează, intrigă, frustrează, delectează, amuză, documentează, portretizează și psihologizează.

În versantul anilor ’40, atît Steinhardt (în articolele din Revista Fundaţiilor Regale, din Victoria sau din Libertatea), cît şi Simone Weil se preocupă intens cu privire la procesul politic al scriitorilor colaboraţionişti, la „trădarea cărturarilor“, la provocările gidiene ale „artei pentru artă“.

Dintre foştii săi colegi de generaţie, este evident că admiraţia lui Steinhardt se îndreaptă în primul rînd către Ionesco, faţă de care, spre deosebire de maniera în care se raportează la Noica, la Cioran sau la Eliade, are rareori sau aproape deloc rezerve.

După transformarea penalty-ului, am avut cele mai mari emoţii. În timp ce cu vîrful buzelor murmuram ce bucăţi de rugăciuni trunchiate îmi veneau în minte în secundele respective, auzeam în spatele meu întruna scandări din gama „m..e Steaua“ şi tot tacîmul. În atmosfera as

La aproape un veac de la publicarea acestui text, este remarcabilă delimitarea clară, în urma unei lecturi stilistice, a acelor linii de forţă şi de interes care au făcut mai tîrziu celebru discursul lui Steinhardt. Între acestea, se remarcă vocaţia distopiei şi pl

Doina Cornea repetă obsesiv: „Nu sînt o fiinţă curajoasă, sînt un om normal, îmi era foarte frică…“, „frica intrase în mine încă din ’49“ etc.

Scenariul se repetă la nesfîrşit şi nu poţi să nu te întrebi uneori: „De unde-au răsărit, dom’le, alde Cuza, Maiorescu, Eminescu, Noica? Par în definitiv atît de neromâni din fire!…“

În România anilor ’90, nu este exclus ca fiecare să fi avut MTV-ul său. Fie în alb-negru, fie în culori, urmăream fără încetare emisiunile, hiturile, videoclipurile, fenomenul muzical derutant şi acaparator pentru cei care fuseseră pînă mai ieri pionieri, şoimi ai patriei ş.a.m.d.

Ipoteza traumei şi a unei evoluţii anormale a literaturii române sub comunism, dimpreună cu consecinţele acestor fatalităţi au fost vehiculate la noi mai cu seamă în scrierile lui Eugen Negrici.

Tentaţia graniţei susţine şi condiţia genului eseistic spre care tinde discursul cultural al lui Steinhardt.