Revolta fondului nostru neburghez

● Olga Ştefan, Civilizaţii, Editura Paralela 45, 2020 & Resursa, ediţia a doua, Casa de Editură Max Blecher, 2023. 

În Civilizaţii, Olga Ştefan ilustrează cu abilitate jocul eternei dispute dintre revoltă şi resemnare. Subiectul este proiectat convingător pe pînzele distopice ale istoriei recente. Fundalul, prin urmare, este acela al represiunii economice, ca substitut postcomunist pentru represiunea politică de altădată, al unei brave new world instalate într-un recognoscibil oraş contemporan, aşa-zis „de cinci stele”. 

Sînt denunţate astfel noile mecanisme ale ipocriziei, în pas cu marile prefaceri ale capitalismului neoliberal, trîmbiţate la fel de ridicol precum în congresele de altădată ale Ceauşeştilor, atunci cînd se inaugurează vreo autostradă de trei kilometri, într-o ţară incapabilă să construiască o infrastructură, dar care se îmbăiază frenetic în ode şi acatiste: „totul în voi e inaugural”. Devine limpede că civilizaţii sînt, în fapt, agenţii unei civilizări-cu-forţa, activi mai cu seamă în ipostazele exploatatorului ori ale agresorului. Definiţi drept „embrioni de succes”, ei sînt artizani ai betoanelor şi ai dalelor, ai blocurilor luxoase şi strălucitoare, şi inamici ai ultimelor petice de iarbă. 

Transparenţa scriiturii şi a referinţelor este evidentă, căci este vorba despre un Cluj în care se „construieşte frenetic / înainte de criză” şi care „străluceşte dystopic de la ultimul etaj”, la fel precum ecologismul şi semnalele (post-)apocaliptice: „ecologic vorbind / oraşul e pe moarte”; „număr în gînd / vlăstarele moarte / pîlcurile care n-or să ajungă pădure”. Ca un semn al asumării negratuite, aceste semnale şi figuri ale iminenţei revin în falduri coşmareşti şi pe scena interioară a subiectului, unde „geamul camerei mele e lipit de geamul unei bucătării / în care cineva a lăsat lumina aprinsă şi apa pornită”.

Ipostazierea proletară, ivită din revolta faţă de toate aceste forme ale civilizării cu forţa, nu ar trebui să surprindă. Tensiunea se joacă aici între stratificările ironiei şi impulsul spunerii pe şleau: „doar o bere pentru / cea mai obosită femeie din lume / să găsesc joie de vivre în sărăcie”; „societatea zisă / civilizată: cea mai mare minciună dintre toate / acest loc din iad în care am ajuns / e a doua mea şansă”; „în oraşul ăsta / cei puternici încă-i biciuiesc pe cei slabi”. Această efuziune proletară a fondului nostru „nelatin” îşi asociază, de regulă, metafore animaliere ale sălbăticiei, conotate nu atît ca anarhism, cît mai degrabă ca figuri ale scăpării prin tangentă. 

Procesul se încheie mai degrabă nefericit, ceea ce accentuează substratul noir al imaginarului: „s-au reprimat dorinţe care apropie animalul de disciplinatul formal / şi-i scufundă capul într-un bazin de clor”; „animalele ca mine / îşi fac rondurile / gîtuite de spaimă. / noaptea se lasă peste meritele sincere ale schimbului trei”. Figura „civilizatului cu cearcăne” care expune parcă ritualic, într-un giulgiu, „stîrvul animalului dinăuntru”, devine extrem de semnificativă. Resemnarea închide cercul şi retează avîntul celui care se revoltă: „timpul s-a lămurit / în privinţa noastră / n-am învăţat nimic”; „începi să nu mai urăşti semenii / care au distrus, începi să laşi toate aşa / să înveţi asta / cum se lasă lucrurile în pace”.

Fără a face din jocul metalingvistic al abstractului cu concretul o regulă a întregului volum, cred că Civilizaţii deţine potenţialul de a influenţa, la rîndul său, alte formule poetice, care să intensifice plăcerea lingvistică a travestiului, respectiv travaliul poemelor iscate din plăcerea (textualistă) a jocului liber al semnificanţilor, ca în cazul volumuluiTrucuri urbane, al Laurei Francisca Pavel (OMG, 2022). Cîteva mostre relevante ale unei astfel de propensiuni: „pe masa de disecţie pun / cadavrul discret al rutinei (...) o viaţă bună, cu bonusuri trimestriale şi plescăit integru”; „e proiectul meu / pentru un infern în care să gust expert / din fructul dinainte muşcat / al consecinţei” etc.

„Încrîncenarea ţine deschisă calea”

Aflat, într-un timp destul de scurt, la o a doua ediţie, se poate spune că Resursa Olgăi Ştefan deţine toate resursele să devină un volum-cult pentru poezia noastră post-douămiistă. Extrem de unitară, cartea pare să pună în scenă, în fapt, un singur poem, continuu, şlefuit din unghiuri diferite. Faţă de Civilizaţii, vocea este aici mai sigură de sine şi mai stăpînă pe propriile mijloace de expresie, fapt semnalat atît prin numărul mare de formulări şi noduri poetice memorabile, decomplexate şi numai bune de promovat inclusiv pe ecranele grăbite ale social media, cît şi prin resurecţia feministă a timbrului, extrem de convingătoare: „domniţa-ntinsă leneşă / pe canapea, o calomnie canonică, / (cîtă vreme) pentru unii fiecare fată care atinge excelenţa / e o ofensă directă / în vreme ce tu eşti o femeie / căreia-i deschid cărţile ca pe-un bot şi spun: / e neagră în cerul gurii, va făta mult!”. Vocea devine chiar o portavoce, precum în cazul meditaţiilor metatextuale asupra poeziei feministe înseşi, ca depozit al traumelor şi al vulnerabilitaţilor: „e incredibil cît de multe femei / sînt poete bolnave, ce fragilităţi / ascund falangele textelor lor”. 

O altă noutate o reprezintă aici ironia teologică a textelor. Pe de-o parte, textele degajă o tensiune neo-argheziană, s-ar putea spune, inclusiv la nivelul limbajului apostatic: „trînta cu Dumnezeu”, „ultimul maslu”, „tîrnosirea”, „anatemizarea”, „hrisov subţire, pătat cu spermă”. Pe de altă parte, amintita ironie nu întîrzie să abordeze realităţile imediate: „iubeşte-ţi aproapele ca pe o casă pentru care ai plătit prima rată”. Tensiunea destul de puternică, filtrată ori manifestă, se decantează inclusiv prin numărul mare de (auto)definiri prin negaţie: „uşi pe care nu le-am deschis niciodată”, „o inimă care / nu-mi foloseşte / la nimic” etc. Poezia din debutul volumului mi-a adus aminte de o temă mai veche propusă ca subiect de text argumentativ pentru bacalaureat, în genul: „Comentaţi afirmaţia conform căreia bancherii se gîndesc la artă, iar artiştii la bani”. Replica Olgăi Ştefan circumscrie categoric şi exemplar noile schimbări de paradigmă, printr-o seducătoare concreteţe: „sînt din prima generaţie de artişti / care nu se sfiesc / să recunoască, nediscriminatoriu, / cu uşoare, dacă nu / umilitoare mişcări de bazin, că-şi doresc / toţi banii din lume”. 

Complexitatea şi prospeţimea imaginilor se păstrează atît în digresiunile metatextuale, filologice, ale profesoarei de română: „de cînd a trebuit să citesc prima dată / Lăpuşneanul, nu mi-a fost clar cine e răufăcătorul şi cine / băiatul bun. Iar racla sfîntului care tresare mi s-a părut un / fel de aprobare!”, cît şi în poezia de dragoste: „inundă-mi verbal / subsolul sexual, vreau să am la ce să mă gîndesc / în / intimismul meu carceral, / în solaritatea mea inadecvată”. 

Livrat ca un bonus track al noii ediţii, poemul „O inimă violentă sub dune” este unul recapitulativ, o hîrtie de turnesol care scoate la iveală chimia unei scriituri intrate în posesia unei conştiinţe de sine şi care tranşează într-o manieră originală disputa înscenată mai sus: „am vrut detaşare, dar tot încrîncenarea cîştigă, tot dinţii ei ţin deschisă calea, / tot la strîns semnături...”.

 Adrian Mureşan este critic literar. Ultima carte publicată: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, OMG, 2020.

Aproape de carte

Olga ȘTEFAN

O inimă violentă sub dune

(fragment)

cînd lucrurile s-au aranjat, am așteptat soarele adevărat.

dar soarele care nu ieșise nici în 2004, nici în 2010

n-a fost pe cer nici de ziua mea: m-ai luat dintr-o situație rea,

folosind mai puțin terminologia luminii naturale și mai mult

faza lungă a unei mașini de ceață

grație bunului optimism, marele chirurg și-a uitat

instrumentul în operație:

odată eliminată tumoarea, pacientul s-a stins...

am lucrat la inimi și cînd a nins în camera cazanelor,

incapabili să ne vedem în oglinzi

care înscenează limbaje abilitate și pumni

din care muști – și ești carne de tun,

de pe ruta Mărăști-Mănăștur,

pînă la liniștea postapocaliptică

de pe Canalul Morii.

cînd unul îl smulge pe celălalt dintr-o relație compromisă orizontal

de soarele roșu al ratelor, patina de Bonnie & Clyde rămîne

ca un semn al întrebării pe praful de pe mașini,

cît să nu le mai distingi numerele cînd fac depășiri,

azi, înecați în vicii care dublează consoane, ne-am refăcut amintiri,

cum ai coase și descoase, anxios, operații în care nu mai știi

ce, dar sigur ai uitat...