pentru poezie

O. Nimigean nu doar acordă cititorului acces la realitatea distorsionată pe care o asamblează, ci îl face parte integrantă a acesteia.

Dorința de schimbare, manifestă sau nu, nu ține neapărat de vîrsta biologică sau de aderarea la o anumită școală poetică ce propovăduiește continuu schimbarea.

Cele două cărți discutate în această pagină au în comun o anumită anxietate (aparentă sau nu) a definitivului.

Gestica untergrund e în definitiv o eschivă de la asumarea tranșantă a singurătății.

Dar cea mai importantă în Kaddish e încărcătura emoțională a poemului.

Poeziile din Coerența labirintică. Volum Alternativ / Continuu pot fi citite și din perspectiva caracterului lor autosimilar.

În Eșarfe în cer (2012), Dumitru Crudu scrie despre moarte pornind de la o situație concretă, de fapt persistînd în situația concretă.

Toate cele trei poete înțeleg poezia ca pe o formă subtilă de diversiune.

Atît Cristina Alexandrescu, cît și Mihnea Bâlici sînt două voci deja recognoscibile în poezia românească extrem contemporană.

În concluzie, aș adăuga că e îmbucurătoare această diversitate de tonuri și de voci din poezia românească de azi.

În literatură totul este important, doar dominanta se schimbă periodic.

Ca o concluzie, atît Mariana Marin, cît și Mariana Codruț practică o literatură în răspăr cu poetica dominantă a generației ’80, dar nu într-un mod manifest, ostentativ.

Dacă a existat o „lecție Brecht” în cazul lui Acosmei și dacă, asimilată, aceasta a lăsat urme, rămîne de cercetat. Unele mărturii conduc în pragul unei atari ipoteze, e-adevărat. Dar nu sînt sigur că-l trec.

Simona Popescu nu exclude imaginația din poezia realului, a cotidianului. Ea poate avea o funcție integrativă a realității, tot așa cum visul (structura visului) potențează atributele spectrului diurn.

Poezia Laurei Francisca Pavel pare un construct format din prefabricate dispuse într-un flux bine controlat. Important, textele nu sună deloc fals, nimic nu pare artificial, nelalocul lui.

Multe dintre poeme au la origine experiențe livrești, în vreme ce altele pot fi considerate prelucrări personale, fantasmatice, delirante ale acestor experiențe.

Poetul face un pact cu cititorul, devoalînd în același timp și una dintre temele dominante ale cărții, lumea interioară cu multiplele ei volute.

Biroul său de lucru e lumea întreagă. Poezia e strîns legată de felul său de a trăi.

În ciuda pandemiei, editurile au publicat foarte multe cărți de poezie în anul ce s-a încheiat nu demult.

Mi-am propus ca la acest sfîrșit de an să divaghez de la practica mea obișnuită – survolarea poeziei românești contemporane – și să scriu despre unele traduceri care mi-au reținut atenția.

E un volum frisonant, puternic, dezvoltat pe o paletă largă de sentimente, de la violență verbală controlată la duioșie.

Poezia lui Vlad Berariu (n. 2001) lasă să se întrevadă unele povești fondatoare, mai mult sau mai puțin extrase din experiența directă cu lumea.

Poezia lui Andrei Doboș din Carst pare că își alimentează vigoarea dintr-o anumită stare de echilibru, de așezare, de pace, din plăcerea de a observa lucrurile mărunte.

Poeta nu și-a pierdut deloc din dexteritatea de a înșuruba versuri-sentințe în creierul cititorului.

O serie de imagini tulburătoare și contrastante ce se derulează singure, care construiesc nu un „paradis”, ci un organism, un întreg apt.

Se tranșează definitiv problema dacă Andrei Codrescu este și un scriitor de limbă română sau aparține doar spațiului american.

Au apărut cărți bune și foarte bune la edituri care mizează pe poezie.

Un volum consistent, eteroclit, care ascunde multe frumuseți, bijuterii poetice, într-un univers marcat de negativitate.

O lume a prezentului în care se întrevăd semnele apocaliptice și post-umane ale viitorului.

Dragostea în toate ipostazele ei, inclusiv în ipostaza clandestinității ce degajă parfum de mister și de pasiune mai presus de omenesc.

Vlad Sibechi scrie poeme grele și – cu toate că derivă unele din altele – singuratice.

Ce poate fi emoția ridicată la putere dacă nu trăirea poetică a realității de fiecare zi, în care cei morți nu se mai deosebesc prin nimic de cei vii.

Este cartea unei căutări despre care se știe de la bun început că este sortită eșecului. Dar căutarea în sine, tensiunile de tot felul ce se produc pe parcursul ei dau valoare și un plus de intensitate întregului.

În toată literatura sa, Teodor Dună încearcă o situare în afara convenţiilor primare ale lumii. Procedează astfel în fiecare dintre volumele sale, dar ajunge la efecte poetice diferite.

În poezia sa, Dan Coman dezvoltă o temă identitară, care începe să prindă contur odată cu Anul cîrtiţei galbene (2003).

Pentru Liviu Antonesei, cel din volumul de debut, pășirea pe scenă este echivalentă cu „intrarea în starea de trezire”, o stare în care visul şi realitatea se găsesc în proporţii egale.

Prea discursivă, prea prozastică, nu reușește să pună în mișcare acea lume subterană a textului capabilă în principiu să inducă unele revelații.

De la debutul său din volumul colectiv Solstiții (1985), în care semnează poemul în proză Întineri, și pînă la Gerul dintre ei (2017), Radu Andriescu și-a schimbat de mai multe ori formula poetică.

Poezia Magdei Cârneci a surprins încă de la debut, Hipermateria (1980), prin claritatea notațiilor ce conturează – prin acumulare – o viziune distinctă asupra lumii emoțiilor.

Șerban Foarță este un poet complet atipic, fără precursori ușor de detectat, un poet care, sînt convins, nu-și va găsi prea curînd  discipoli.

Întreg traseul poetic al lui Vancu, atît de bine asumat în antologia de față,  poate fi asociat cu o stare de sinuoasă tînjire spre acceptare și așezare în sine.

Volumul Picaj al Ioanei Miron e de fapt un poem amplu scris parcă sub imperiul aceleiași stări, una a dezordinii interioare, a haosului existențial. Poezia încearcă să pună ordine într-o lume dezmembrată și schizoidă. Spațiile psihice sînt în acord cu toate acele lucruri dezlocuite de sens.

Din punctul meu de vedere, sinistra este una dintre cele mai bune cărți apărute anul trecut, o carte care cere totuși răbdare cititorului pentru ca acesta să-i deslușească adevărata frumusețe.

Poezia lui Matei Hutopila aș putea-o caracteriza, folosind un paradox, printr-o liniaritate a discontinuităților. Textele trădează tot felul de fracturi, de schisme interioare, de nebuloase pierderi de sine, dar toate acestea sînt expuse cu o oarecare detașare, parcă de la o distanță temporală semnificativă, deși relatările vizează prezentul și trecutul apropiat.

Un poet care, în ciuda valorii sale certe şi recunoscute la un moment dat, ocupă o poziţie secundară în panorama poeziei româneşti de astăzi.

O anumită stare de cvasi.

A iubi = a alege drumul cel mai ocolit.

O. Nimigean este cel mai important poet român debutat după 1990. Ca să-l parafrazez pe Ștefan Lupașcu, aș zice că scrierile lui Nimigean au la bază o poetică dinamică a contradictoriulul.

Un text de Paul Vinicius începe de la o constatare oarecare, se dezvoltă, devine arborescent, se concentrează într-un flux unic, pentru ca apoi să-și afle rezolvarea printr-o frază puternică, memorabilă.

O lume a simţurilor modificate.

Trupul nu știe nimic...

O poetă „excursionistă” între lumi radical diferite.

Ștefan Manasia nu a dat nici un rateu pînă acum.

Naturalețea este mobilă.

O anumită stare de seninătate.

Despre nevoia unor anumite continuări.

Marius Ianuş se luptă cu viața.