Molotov pentru creier

Aura Maru, du-te free, Editura Cartier, 2015.

Una dintre cele mai neîndreptățite cărți de poezie din 2015 este volumul de debut al Aurei Maru, Du-te free. S-a scris foarte puțin despre el, a lipsit din mai toate clasamentele și bilanțurile publicate în revistele literare sau pe blogurile de specialitate. Pe cale de consecință, nici instituția premiilor literare nu prea a reacționat. Cel puțin aceasta este percepția mea. Cum prin această rubrică eu nu-mi doresc deloc să mă pliez pe media critică, scriu și voi scrie despre tot ceea ce mi se pare mie că merită semnalat și valorizat. Să nu vă mire dacă veți observa că voi comenta aici cărți despre care nimeni nu s-a pronunțat în nici un fel. Nu este cazul Aurei Maru. Cei care au descoperit cartea s-au arătat de-a dreptul entuziasmați de această scriitură alertă, vie, liberă de orice constrîngeri formale sau imagistice. Un exemplu în acest sens îl constituie recenzia empatică și comprehensivă a Mariei Pilchin din Revista literară (Chișinău), nr. 3/ 2016.â

Du-te free e cartea unei poete „excursioniste” între lumi și civilizații radical diferite. Această afirmație comportă o nuanțare. Aura Maru s-a născut în ianuarie 1990 (OMG) în Republica Moldova, dar și-a făcut studiile la București, New York și Berlin, actualmente fiind doctorandă în literatură comparată la University of California, Berkeley. Iată, așadar, primul sens al „excursionismului” de care aminteam mai sus. Există însă și un al doilea sens fără de care „hoinăreala” ei întru cunoaștere nu ar avea nici o relevanță.

Acest al doilea sens este și miza cărții de față. Înainte de a dezvolta această idee, vreau să fac o altă apreciere. Poezia Aurei Maru apare uneori ca un joc între detașare și implicare, între notația simplă, pur constatativă și autoexplorarea viscerală. Acest lucru se poate observa cu ușurință în textele de deschidere ale celor patru cicluri din care e compus volumul, anume: „pariu", „o noțiune foarte abstractă", „căi lăturalnice" și „hudson". Respectivele texte degajă o oarecare senzație de distanță, de emoție blocată, de fotogramă sintetic-anticipativă: „nu credeam să / fac surfing / pe flăcări” sau „atunci / cînd / tot / ce / se / poate / spune / despre / poem / e / însuși / poemul” sau, cel mai reușit, „între / 1868 / cînd / își rupe / doi mușchi / călărind / și / calul / din / torino / (1889) / Nietzsche / a mers / pe jos”. Această senzație e contrazisă, bineînțeles, de desfășurarea oarecum dramatică, sinuasă, în foță a poemelor ce urmează. De exemplu, „manualul convalescentului" și „încă nu" sînt legate între ele printr-o lumină surprinsă la intensități diferite: „dîra de neon” și „lumina de xerox”. Această lumină revelează o corporalitate ce stă sub semnul bolii, o corporalitate capabilă să exprime prin ea însăși o anumită inadaptare la ceea ce putem numi convențional normalitate. Trupul, și mai ales creierul, este depozitarul anomaliilor, al deformațiilor. Deloc întîmplător, poemul „viața cea nouă (deformații)" funcționează ca un criteriu de ordonare a tuturor aspectelor interiorității: „dintre cei alergînd în jurul blocurilor / singură eu n-am uitat / durerea brațului sucit / mîna celuilalt îți cuprinde toracele / și aproape oprindu-ți respirația / îți cere triumfător / parola / și nu e nimic de spus / și îți auzi oasele scrîșnind / și mai bine ai muri stîlcit / ținîndu-te de cuvîntul ăsta / cu picioarele și cu brațele / pînă anomaliile devin / schimbări de paradigmă / sînt deformații”.

Tot ceea ce urmează după acest prag este de o intensitate mai pregnantă, desele schimbări de cadru mărturisesc modificări în adîncul ființei. Cea aflată mereu în mișcare, cu trolerul după ea, prin diferite mijloace de transport nu aspiră spre un loc anume. Locul ei e mișcarea însăși. Acesta este sensul profund al „excursionismului” autoarei. Explorarea unor stări de vacuitate nu îi este străină. Lipsa de sens are sens pentru ea, mai ales atunci cînd creierul ei de înaltă tensiune modifică lumea printr-o percepție explozivă: „cînd vorbim toată mașinăria din cap se oprește / și atunci mă întreb unde sînt toate zgomotele / și de ce chiar acum cîteva clipe a fost așa ca și cum / nu m-am gîndit niciodată la nimic / obiecte de pretext din mîinile mele în mîinile lui / întrebări la care nici unul nu poate răspunde încă / sensuri ajustate din mers orice care să prelungească / felul ciudat în care s-au oprit lucrurile / pe insula asta / toxiche Café Altes Europa / unde fiecare a înțeles că celălalt are totul / mai ales slăbiciunile care l-ar face / să nu vadă slăbiciunile celuilalt”.

După cum am mai sugerat, creierul este adevăratul trup. El defalchează realități la prima mînă, le scoate pe acestea din stabilitatea lor. Nimic nu rămîne așa cum pare la prima vedere. Nici locurile, nici călătoriile. Sau, paralel cu aceste peregrinări de la Est la Vest și de la Vest la Est, devine tot mai vizibilă călătoria interioară, una lipsită de bucuria descoperirilor, dar pe parcursul căreia se modifică ființa celei care percepe și judecă (cu o radicalitate controlată) lumea ce i se deschide / închide în față. Calitatea cea mai importantă a cărții de față derivă din surtcircuitarea ce are loc între diferitele tipuri de realitate și conștiința în expansiune. Această conștiință nu este una spiritualizată. Dimpotrivă, ea se hrănește parcă din aproprierea eșecurilor. O strofă din amplul poem „hudson" – „cineva se întreabă / dacă oamenii pot să se schimbe cu adevărat / un fel de self-brainwash / cică asta ar fi posibil și ai putea să te schimbi / dacă scrii despre viața ta / apoi schimbi ce scrii” – se află în strînsă legătură cu rîndurile de final ale cărții: „fericirea mea n-a fost niciodată mai greșită. ce se naște din eșec își / mușcă pumnii […]. mai departe / orice poate fi. împrăștierea luminii. întunericul în pas- / tile mici, în fiecare zi. (xanax-ul e opiul poporului. / nu mințiți poporul cu xanax-ul). Desfacerea paradigmelor / din cap, în sfîrșit. Pe covor o horă de hîrtie, cu omuleți / aproape vii”. Se pare că și cele mai avansate tehnici automotivaționale pot da uneori greș, atunci cînd prin creier nu mai circulă sîngele, ci lichidul ușor inflamabil și neiertător al autoscopiei.

Volumul du-te free al Aurei Maru reprezintă, în opinia mea, unul dintre cele mai convingătoare debuturi în poezie din ultima vreme.

Citiţi aici un alt poem de Aura Maru.

Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015.