Grand Hotel Europa sau adevărul minciunilor la persoana întîi
Adaptînd vechiul adagiu latin Homo sum: humani nil a me alienum puto, autorul olandez Ilja Leonard Pfeijffer (el însuși clasicist), îl transformă în: sînt scriitor, nu mi-e străin niciun truc scriitoricesc. Cu atît mai puțin unul în vogă ca autoficțiunea, explorat de nume mari ale ultimelor decenii precum Annie Ernaux sau Karl Ove Knausgård. În interviul difuzat recent la Radio România Cultural, Giulia Caminito menționează și ea obsesia actuală pentru contextul autobiografic și tendința de a transforma totul în autofiction, curent de care încearcă să se delimiteze. Acest hibrid între autobiografie și ficțiune, deși o practică literară nu tocmai nouă, ajunge la apogeu în era postmodernă dominată de fascinația bolnăvicioasă pentru sfera vieții private, pentru „exhibarea permanentă a elementului intim”, explorată nesățios în tabloide, reality show-uri, autobiografii și biopics.
Romanul Grand Hotel Europa, apărut recent la Editura Nemira, reprezintă un caz interesant de autoficțiune care se sabotează singură, prezentată de un păpușar care își lasă sforile la vedere. Personajul-narator Ilja Leonard Pfeijffer se retrage într-un hotel fermecător, dar căzut în paragină, pentru a se reculege după despărțirea de iubita sa și a-și așterne amintirile pe hîrtie. În pofida descrierilor minuțioase, nu putem identifica un loc real care să fi servit drept sursă de inspirație, iar plasarea în timp și spațiu este intenționat vagă. Mai mult, în încercarea sa de a găsi misterioasa cameră numărul 1, naratorul parcurge un labirint haotic de holuri și etaje unde timpul pare să se fi oprit în loc. Personajele bizare care populează acest hotel seamănă și ele mai degrabă cu niște caricaturi (poeta feministă, grecul hedonist sau savantul renascentist) decît cu oameni reali în carne și oase. În opoziție cu acest univers suspendat unde are loc rememorarea, trecutul evocat este bine ancorat în timp și spațiu, prin repere care coincid cu viața reală a autorului (scriitor olandez care se mută în Italia, relația cu o istorică de artă italiancă, romanul său precedent La Superba). Capitolele pline de date statistice și locuri recognoscibile care explorează în detaliu istoria Italiei, declinul demografic al Veneției, evoluția turismului în Europa sau expoziția de artă a lui Damien Hirst sînt și ele un truc menit să întrețină iluzia de realitate. Cîteva detalii exterioare, răspîndite cu zgîrcenie de-a lungul acțiunii, contribuie la iluzia unei autobiografii: părul lung, asemănarea cu un viking, corpolența, eleganța de a purta mereu costum. De altfel, Ilja Leonard Pfeijffer apare în trei dintre romanele sale, cu riscul unui cult obsesiv pentru propria persoană. Doar în ultimul său bestseller, romanul istoric Alkibiades, Pfeijffer lipsește cu desăvîrșire ca personaj, probabil fiindcă nu a găsit pîrghiile narative pentru a justifica prezența sa în secolul al V-lea î. Hr.
Dar sînt oare romanele sale cu adevărat autobiografice? Într-un interviu acordat Lees Magazine, scriitorul afirmă: „Creez iluzia că este o poveste adevărată și așa reușesc să obțin suspendarea incredulității, disponibilitatea cititorului de a renunța temporar la scepticism în cazul unei povești ficționale. Pot relata povestea mult mai intens fiindcă lumea se poate imagina în locul personajelor, se poate identifica cu ele“. Cu alte cuvinte, scopul principal al cărții este de a crea iluzia verosimilității. Odată ce pactul cu cititorul a fost realizat și acesta își freacă palmele de bucurie, așteptînd detalii picante din culisele vieții de scriitor, naratorul începe să submineze pactul dîndu-și frîu liber imaginației. Pfeijffer are o atitudine paradoxală: pe de o parte imploră cititorul să-i dea crezare și îl invocă drept martor: „Aici sîntem noi între noi, dragul meu cititor viitor, în sensul că eu sînt singur aici, în apartamentul meu din Grand Hotel Europa, că mă prezint în fața dumneavoastră și mă adresez exclusiv dumneavoastră, fără vreo șansă ca aceste rînduri să cadă vreodată sub ochii lui Clio, și știu că pot fi sincer cu dumneavoastră”, pe de alta se discreditează singur prin elemente neverosimile și condamnabile. Astfel, protagonistul descrie pe larg cum este sedus de o fată minoră cu înfățișare de vampă, care îi oferă cu generozitate o noapte de neuitat, nu înainte însă de a-i înmîna un contract oficial prin care își exprimă acordul. De asemenea, el comite un act de violență publică „dintr-o izbucnire de furie oarbă”, mușamalizat datorită relațiilor lui Clio. Setea de senzațional și exclusivitate a cititorului este potolită, dar aparenta sinceritate a naratorului începe să-i ridice semne de întrebare.
În loc să relateze întîmplări ce ar trezi simpatia sau să selecteze un registru stilistic favorabil, Pfeijffer ia à la lettre termenul lui Genette de „autobiografie rușinoasă”, prezentîndu-se parcă intenționat într-o lumină cît mai proastă: „Cu trupul meu alb și greoi, mă simțeam precum albatrosul lui Baudelaire, care, bălăbănindu-se la bord cu răsuflarea tăiată, era batjocorit fără milă de marinari”, „ca un bivol mare, gras și nătîng în vizuina leilor hămesiți”, „așa mă și simțeam, ca un personaj neplauzibil dintr-un roman mai mult decît mediocru”. Autorul Ilja își bate joc de personajul cu același nume, pe care îl descrie ironic și căruia îi atribuie caracteristici nu tocmai măgulitoare. Efectul de realitate și credibilitatea întîmplărilor scad cu atît mai mult cînd autorul relatează anumite scene doar pentru a le retracta ulterior, admițînd că sînt exclusiv produsul imaginației sale și ducînd acțiunea pe un alt făgaș. Căutarea tabloului pierdut al lui Caravaggio, după indicii de tip Dan Brown, scoate la iveală inițial o pînză veche făcută sul, dar bucuria cititorului e de scurtă durată. Naratorul revine asupra faptelor și rescrie povestea, lăsînd impresia că imaginația îi jucase feste anterior. Obiectul misterios din groapă se dovedește a fi cu totul altceva.
Grand Hotel Europa este, pe lîngă o explorare a identității europene și a viitorului ei, un metaroman care explorează tehnicile narative, construiește o lume ficțională deconstruind-o, convinge cititorul doar pentru a-l debusola ulterior și îl provoacă, prin confruntarea cu un narator necreditabil, de a găsi propriul adevăr în acest caleidoscop. Și o încercare a scriitorului însuși de a plămădi propriul său adevăr, după chipul și asemănarea sa, ca toți marii scriitori de la facerea lumii încoace:
„Atunci m-a întrebat care este scopul meu suprem. Nu l-am înțeles. M-a lămurit că ar vrea să știe care e țelul meu, ce încerc să realizez prin cărțile mele și ce caut cu fiecare paragraf, fiecare propoziție, fiecare cuvînt pe care le scriu.
— E o întrebare grea, am zis.
— De aceea o și pun.
— În trecut, am dat diferite răspunsuri la ea.
— Pe mine m-ar interesa în mod special ce răspuns ați da acum.
— Răspunsul probabil v-ar surprinde, am spus.
— Îmi place să fiu surprins.
— Adevărul.
— Și în ficțiune?
— Tocmai în ficțiune.”