Relicve, ustensile
Alexandru Bulucz va fi prezent în cadrul Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara (FILTM) a cărei a XII-a ediție, intitulată „Literatura. Arie protejată”, va avea loc între 25-28 octombrie. Lista complete a invitaților și programul festivalului pot fi consultate la https://filtm.ro.
Gospodăria încă există. Regiunea, cu zăcămintele ei,
cu minele ei părăsite, e prinsă-ntr-o căldare,
unde și-au făcut loc mai multe orașe și comune,
timp de sute și sute de ani. Drumul județean șerpuiește
prin comună și se-ndreaptă, cum vii de pe drumul național,
spre comuna vecină, al cărei nume e-aproape identic
cu cel al capitalei țării. Viața la țară era
o mare rutină. Toți cei care-și tîrau zilele-acolo,
multă vreme sau puțină, făceau parte din ea. Toți știau să-ntrebuințeze
ustensilele. Bîtă ciobănească, cazma, coasă, curățător de porumb,
cuțit, fierăstrău, fier de călcat cu cărbuni, furcă de fîn și bălegar, greblă,
lopată, mătură de nuiele, piatră de șlefuit, roabă, sapă, seceră, topor etc. etc.
Toți știau să-și folosească trupul, să-i dea naștere folosindu-l
și aplicînd tehnicile tradiționale (antrenament identitar mut).
Toți erau de toate, aducători de lemne și de vreascuri,
adunători, bucătari, cosași, culegători, măcelari, mulgători,
păstori de limbi fluierate, sacagii, săpători, vînturători
etc. etc. și mereu bronzați. Cum să descriu
agilitatea gesturilor noastre? Imaginează-ți o cascadă
fotografiată cu timp lung de expunere. E moale, difuză,
apa-nspumată se estompează-n timp, ca și cum ar fi opera
a nenumărați viermi de mătase ce coboară pe fire de pe frunzele
duzilor, lunecînd pe stînci abrupte. Mănîncă o dudă
și privește-o pe gimnasta care se chinuie să nu-și scape din mînă obiectul,
în timp ce exersează cu panglica lungă de șase metri,
sărind, răsucindu-se și rostogolindu-se, și privește cum
cercurile, șerpii, spiralele corpului accentuează
salturile, răsucirile, rostogolirile. Mănîncă o dudă,
uită sudoarea (antrenamentul identitar mut).
Important era să ai ce pune pe masă,
să rămîi în viață, să te ții de viața practică,
să nu-ți pierzi cumpătul din pricina celor
întîmplate-n afara gospodăriei. N-o părăseam decît
pentru cumpărături importante. Rutina era cufundată
într-o tăcere stranie, gesturile țineau loc de vorbire,
activitățile își trăgeau rostul din bogăția
semnelor, din schimbările de culoare ale naturii, din sunetele
animalelor, din turgescența ugerelor cu vine-ncrețite.
Chipul străbunicii trebuie să fi fost mereu brăzdat de riduri,
altfel nu mai poate fi imaginat. Cînd am văzut-o prima oară,
avea vreo șaptezeci și cinci de ani. În schimb, mi-e imposibil
să-mi aduc aminte fața lui Florin, deși n-am petrecut
mai puțin timp cu el decît cu ea, cu Maica noastră.
Dimpotrivă: cu el am avut de-a face mult mai mult.
Era tovarășul meu de joacă. Dacă-nsumez perioadele
pe care le-am petrecut acolo, obțin o jumătate de an.
Fața lui Florin ar fi trebuit să mi se-ntipărească-n minte.
Numai că n-am crescut lîngă el, sînt doar puțin mai mare.
Pentru mine, fața lui nu prea oferea contraste-n anii ’90,
cînd rămîneam la gospodărie-n vacanțe și-n weekenduri.
Eram prea absorbiți de-activități, prea adînciți în joaca noastră
și-n meșteritul la ustensile ca să ne privim destul de des,
ca să recunoaștem că fețele nu trădau nimic, fiindcă erau
nebrăzdate. Acum, cînd mă gîndesc la fața lui Florin,
mi se pare cenzurată, ca și cum ar avea o legătură neagră la ochi.
Brazdele de pe chipul Maicii ar fi fost șanțuri perfecte
pentru lacrimi minuscule, pe care le-ar fi dus la vale,
pe lîngă colțurile gurii, pînă la bărbie. De unde
s-ar fi desprins, fără să-și lase pe buze gustul
lor tipic de sare, și poate-ar fi căzut
pe buruieni, ale căror structuri le-ar fi dirijat spre pămînt.
Dar eu n-am văzut-o niciodată plîngînd, nici de bucurie,
nici de durere, nici de altceva,
și cred că știu de ce nu plîngea niciodată.
După orice eveniment apt să provoace bucurie, durere
sau altceva, și care nu-i venea de hac –
iar ei nu-i venise de hac nici un secol întreg de evenimente –,
o chema la datorie viața practică, de care se-ngrijea
fără să clipească din pricina lacrimilor ce-ar fi putut
să fie vărsate atunci. Ce sînt lacrimile?
Nu evenimentul însuși e apt să provoace una
sau alta, ci reflectarea lui psihică, felul cum e pătruns
de corp și de spirit. La gospodărie nu era timp
de reflecție. Ritualurile funerare înlocuiau
doliul și n-aveau loc într-un decor cotidian,
la gospodărie, ci la cimitirul de pe marginea drumului,
în anumite zile din an. La gospodărie nu suferea nimeni niciodată.
Nu era timp de-așa ceva. În schimb, trebuia potolită foamea
animalelor și a celorlalte animale, a oamenilor.
În schimb, existau între ei diviziuni ale muncii, care nu erau fixe.
Fiecare era de toate. Fiecare brazdă de pe chipul Maicii desemna
una din treburile pe care le făcuse ea zilnic, pînă la nouăzeci și ceva de ani.
Abia la nouăzeci și ceva de ani a consimțit la adevărata odihnă.
Dacă nu stătea-ntinsă pe patul de lîngă sobă, ședea pe marginea patului
sau străbătea-n baston cei cîțiva pași pînă la ușa casei,
pentru-a ieși la aer. Cerga pestriță de lînă acoperea,
la capul patului, două perne de puf și-o plapumă,
făcute chiar de ea. Cum e să fii învelit într-o plapumă
am aflat la gospodărie. Tijele penelor pătrundeau noapte
de noapte prin plapumă și prin pijama, înțepîndu-mă,
ca și cum cel care le-ascuțise mi-ar fi scris pe piele.
Maica era-ntinsă pe pat cînd am vizitat-o ultima oară.
Pentru prima oară i-am observat părul cărunt, sîrmos. Își lăsase
pe-un scaun basmaua bleumarin, ca s-ajungă la ea cu mîna.
Am început să-i masez picioarele goale, seculare.
Ce am simțit atunci, ținîndu-i-le-n mîini,
pipăindu-le tumescența, făcîndu-le, o dată-n viața mea,
un bine, a șters amintirea cuvintelor
rostite – admițînd că ne-am spus ceva.
Tocmai îmi vin în minte spălarea picioarelor, Ciubotele lui van Gogh
și faptul că ea a mers cît au dus-o picioarele, iar picioarele-au dus-o departe.
Nu mi-a rămas niciun obiect de la ea, în afară de un articol
apărut în ziarul local cînd a-mplinit o sută de ani.
Dacă i-aș fi păstrat măcar basmaua sau bastonul.
traducere din limba germană de Andrei Anastasescu
Alexandru Bulucz (n.1987, Alba Iulia) și-a petrecut copilăria în România, iar apoi, la vîrsta adolescenței, s-a stabilit în Germania. Este autor liber profesionist, traducător, critic literar și editor. Este laureat al mai multor premii literare, printre care premiul de poezie Wolfgang-Weyrauch-Förderpreis, 2019, (din cadrul concursului Literarischer März din Darmstadt) și pentru proză, Deutschlandfunk-Preis din cadrul concursului literar Bachmannwettbewerb, 2022. Din literatura română a tradus în limba germană, printre alții, Alexandru Vona, Eugène Ionesco și Andra Rotaru. Locuiește la Berlin.
