Metafizica lui Danilov
● Nichita Danilov, Peisaj cu îngeri la fereastră, Editura Junimea, 2022.
Nichita Danilov este un scriitor de mult reținut pe „lista scurtă” a generației ’80 și nu numai. Critici din generații diferite au evidențiat în analizele lor caracterul atipic al liricii acestuia în raport cu practica lunedistă, dominantă la acea vreme. De altfel, Octavian Soviany afirmă că „Nichita Danilov se diferențiază de grosul promoţiei optzeciste, cultivînd un lirism metafizic, întemeiat pe tehnica aglutinărilor imagistice stranii, uneori dezvoltate narativ în fabule sau alegorii. Lirica lui Danilov e una a trans-obiectului, care e determinabil doar ca diferență în raport cu realul; el constituie fața ascunsă a acestuia, ce poate fi sugerată prin magia configurațiilor, după regula cîmpului constituit din tensiuni care aici sînt metafizice, dar și semiotice”. Anterior, Eugen Simion observase că poezia lui Nichita Danilov din primele trei volume derivă dintr-o anumită stare serafică tulburată de angoasa modernă. Contemplația nu mai poate fi una senină, poezia recurgînd la un simbolism cromatic ce facilitează deschideri spre un univers întunecat de sorginte expresionistă. Bogdan Crețu merge mai în profunzime și apreciază că „poezia lui Nichita Danilov își descoperă o vînă viguroasă în explorarea unei anxietăți, uneori butaforice, a aproximării divinității de către om; ceea ce nu înseamnă că ea capătă accente vizionare, mistice. Lirismul constă, de fapt, în starea febrilă a căutării, a tatonării”.
Apariția la Editura Junimea a volumului Peisaj cu îngeri la fereastră constituie un bun prilej de rediscutare a poeziei pe care autorul a publicat-o începînd din anul 1980 și pînă în prezent. O antologie de autor, cum e cea de față, reprezintă și punctul de vedere asupra propriei opere, mai ales atunci cînd cartea se deschide printr-un text hibrid, ceva între poezie și eseu, intitulat În loc de prefață: „O parte din materia noastră sensibilă a rămas dincolo, în neființă, în nonexistență: cu toții însă posedăm un anumit procent din ceea ce sîntem cu adevărat noi înșine, din ceea ce am fost înainte de a fi. Cu cît am lăsat dincolo mai mult din noi, cu atît cunoașterea noastră e mai profundă. Poezia nu ne salvează de tentația neantului, ea însă e singura limbă pe care o vorbește sufletul”. Selecția textelor din prezenta antologie a fost realizată în concordanță cu acest crez auctorial din care am citat mai sus.
De la Fîntînile carteziene, apărute în primul an al „întunecatului deceniu literar nouă” (după expresia lui Radu G. Țeposu) și pînă în momentul de față, poezia scriitorului ieșean a evoluat continuu, propunînd mai multe tipuri de discurs, „la concurență” unul cu altul, în spațiul unui registru unitar, original prin maniera de reactualizare a unor formule poetice clasicizate.
Textele reunite în acest volum dovedesc o încredere absolută în simbol și în metafora culturală amplă. Multe dintre poeme au la origine experiențe livrești, în vreme ce altele pot fi considerate prelucrări personale, fantasmatice, delirante ale acestor experiențe. În volumul Cîmp negru (1982), de pildă, o mare recurență au figurile dostoievskiene ale „dublului”. Pretutindeni poetul este secondat de proiecția sa care tinde să devină autonomă: „Stă în spatele meu cel a cărui umbră sînt eu / și-mi sprijină spatele. Umbra i s-a scurs / de pe trup și trupul i s-a înnegrit tot. / Dacă ar bate / un pic de vînt s-ar prăbuși în cenușă”. Modul predilect de a se vedea pe sine în raport cu lumea este cel mai bine reprezentat în poemele Finita la commedia și Nouă variațiuni pentru orgă. În aceste două texte, vocile distincte (ilustrate prin simboluri culturale arhicunoscute, Kiril, Ferapont, Lazăr) primesc fiecare cîte o dublură (Celălalt Kiril, Celălalt Ferapont, Celălalt Lazăr) sau sînt organizate în jurul unei voci unice, invariabile, în pofida metamorfozelor de suprafață pe care aceasta le suportă: „În spatele camerei stau eu / travestit în Faust. / În spatele meu, tot eu / travestit în Mefisto / În dreapta lui Faust și în stînga mea, / de asemenea eu, travestit / într-o femeie de stradă / În stînga lui Mefisto / și în dreapta mea, / eu, travestit într-un copil de cor”.
Întemeiat pe astfel de dihotomii, metamorfoze și sciziuni, tematice sau formale, discursul poetic al lui Nichita Danilov nu rămîne doar la nivelul simplei consemnări a disocierii eului. Nouă variațiuni pentru orgă e o parabolă complexă în care „dublul” funcționează ca un raisonneur discret, dar capabil de a răstălmăci, cu fiecare nouă intrare a sa în scenă, ordinea lumii. În acest poem sînt concentrate temele majore pe care scriitorul le-a valorificat în mod diferit și în volumele următoare. Motivul creației derivă dintr-unul mult mai subtil, cel al palimpsestului. Călugărul Kiril își scrie psaltirea în interiorul unei fîntîni, „eu îl urmăresc foarte atent: nu trebuie să-mi scape nici un cuvînt. Tot ce scrie el, eu transcriu într-o altă psaltire, dar nu cu cerneală, ci cu nisip. Orice boare de vînt îmi poate da peste cap tot ce am scris”. Această lucrare nouă, efemeră, numită la un moment dat „psaltirea modernă”, este supravegheată în chiar momentul scrierii ei de către fratele Ferapont, care seamănă izbitor cu Fiodor Mihailovici Dostoievski: „Dacă fac cumva o greșeală de stil, el îmi scapă o pietricică în cap. Cînd nu știu exact unde să pun virgula și ezit între un punct și o virgulă, el mă corectează. Toate acestea nu mai au nici o importanță, îi spun. În psaltirea modernă nu se mai folosesc multe semne de punctuație”. De aici reiese pregnant viziunea lui Nichita Danilov asupra literaturii actuale, în general, și asupra literaturii sale, în special. Mai mult decît atît, fragmentul de mai sus justifică în mare măsură și alegerea titlului pentru una dintre antologiile sale anterioare (2005); Ferapont pare a fi conștiința superioară la care autorul se raportează mereu.
Prezentă și în primele două volume, problematica binelui și a răului este amplificată în Arlechini la marginea cîmpului (1985). Prin poemul de deschidere, scriitorul ieșean conceptualizează paradoxal, identificînd, în spirit gnostic, binele luminos cu partea și răul întunecat cu întregul acestei lumi. Lumina face parte din întuneric, binele este absorbit de rău. Din peisaj nu lipsesc îngerii, dar aceștia își fac apariția în plină cădere, lăsînd în urma lor o dîră de lumină puternică ce sparge pentru o clipă întunericul. Uneori, omul se află pe traiectoria căderii îngerilor. Nu știm însă dacă întîlnirea dintre om și îngerul-meteorit îndumnezeiește sau orbește individul. Poetul preferă să nu-și lămurească cititorul, întreținînd o stare de fertilă incertitudine: „În spatele fiecărui om / stă de veghe un înger. Îngerul / din spatele meu a căzut / și totuși ale cui sînt mîinile astea, aceste mîini fine ca niște aripi / ce atît de nostalgic / îmi acoperă ochii?”.
Volumul Poezii (1987) aduce un plus de dinamică scriiturii lui Nichita Danilov prin dramatizarea unor texte, datorată sporirii numărului de voci ce rezonează sau intră în disonanță cu supravocea performată de „personajul” liric. Peisajul e și el într-o continuă transformare. Pe stradă se petrec incredibile fapte cu alură mitologică. Astfel, „pe străzi trec Criști disperați / cu trupul înfășurat în ziare” sau „pe șine de tramvai trec Criști disperați / cu trupul scăldat de reclame: caută să-și țină echilibrul / unul după altul se prăbușesc în gol” (Timp). Din nou prăbușirea în gol, din nou căderea ca urmare firească a disperării. Poetul își aproprie temele mari, dar le tratează într-o manieră personală ce le scoate pe acestea din orizontul comun de receptare al cititorilor.
Textele lui Nichita Danilov se anunță unele pe altele, dar nu cum se întîmplă de obicei în interiorul oricărei opere literare unitare. Legăturile dintre pasajele lirice sînt mult mai strînse; putem regăsi rezolvarea ecuației propuse de un volum abia într-una din cărțile următoare. De exemplu, Deasupra lucrurilor, neantul (1990) poate fi considerat complinirea Arlechinilor ce se deschid prin poemul Deasupra lucrurilor. Tot astfel, volumul publicat în 1982 conține poemul Arlechini la marginea cîmpului.
Lectura paralelă a tuturor scrierilor lui Nichita Danilov poate aduce beneficii esențiale înțelegerii dialogismului formal ce stă la baza bogumilismului tematic evidențiat de majoritatea criticilor. Privite din perspectiva acestor caracteristici ce interrelaționează, poemele se organizează în două mari registre ce se supraveghează și se împlinesc reciproc.
Dezbaterea permanentă, pătimașă în marginea binelui și a răului din diferitele variante de gnosticism presupune și intervertirea acestor valori. Numai că lumea nu e neapărat zămislită prin alianța dintre Dumnezeu și Diavol, ci, mai degrabă, prin discursul pe care cei doi îl propun în momentul schimbului neprietenos de „obrăzare”, cum ar spune Lucian Blaga.
În Centura de castitate (2007), poetul încearcă să ofere conținut și concretețe unor forme de existență prin excelență vidate. Metafizica lui Nichita Danilov presupune o simbioză între ceea ce ar putea primi omul ca entitate spirituală dinspre lumea de dincolo și datele concrete livrate de experiența vieții de zi cu zi. Odată cu Imagini de pe strada Kanta (2011) revine la starea de contemplare a lumii exterioare pe care o asimilează într-o manieră personală, recognoscibilă imediat. „Peisajele” sînt reacții lăuntrice la datele concrete ale lumii. Recviem pentru țara pierdută, selectat din volumul omonim publicat în anul 2016, este un poem-sinteză, nu doar din punct de vedere tematic, ci și din punct de vedere stilistic. Un rău suveran guvernează o națiune scindată și, totodată, înrobește sufletele celor care încearcă o întregire prin gesturi aproape ritualice: „Căram pumni de pămînt dintr-o țară în alta”. În locul „țării pierdute”, cei care sapă pămîntul cu mîinile nu găsesc altceva decît „groapa comună”.
Nichita Danilov a reușit să își construiască un sistem și un limbaj poetic greu de confundat, în condițiile în care, luate separat, „ingredientele” folosite nu trimit către o operă originală. Economia de mijloace, simplitatea sintaxei, ecourile livrești ușor de reperat, repetarea pînă la resemantizarea unor cuvinte, exploatarea mai multor elemente proprii imaginarului ortodoxist, toate acestea nu pot fi considerate minusuri, ci puncte de plecare bine ancorate în tradiție, care au drept scop reinventarea unei lumi ale cărei coordonate spirituale plutesc în derivă: „Am murit cînd Dumnezeu / nu se născuse încă / și m-am născut cînd Dumnezeu / era deja mort!”. Referitor la acest aspect, autorul a afirmat la un moment dat că „înnoirea limbajului poetic înseamnă de multe ori întoarcerea la ceva vechi. Reîmprospătarea izvoarelor. Cuvintele unei limbi se învechesc și se înnoiesc continuu. De multe ori trebuie să le întorci pe dos pentru a le reda vechea frumusețe și prospețime” („Oglinda activă“, Cronica, nr. 21, 1985). Un deziderat teoretic de tinerețe la care opera poetică a lui Nichita Danilov continuă să răspundă.
(fragment din prefața volumului)
Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, Editura Cartier, 2021.
