Carte

Autoarea abordează voci narative surprinzătoare, de la intelectuali și corporatiști la gospodine cu blog de gătit, de la soții ratate bovaric la scriitori călătorind bezmetici pe șosele între lansări de carte.

„Paradis” aduce la viață o lume extrem de complexă, parte a unui continent aflat pe punctul de a trece prin schimbări care se fac abia simțite, dar care urmează să-l zguduie și să-l scufunde în mîlul istoriei secolului trecut.

Arheologul este curatorul prin excelență al mărturiilor de altă epocă. Iar un elocvent exemplu în acest sens este cartea de amintiri recent apărută a lui Petre Alexandrescu.

Asistăm în acești ani la resuscitarea, redefinirea unui gen literar controversat, considerat îndeobște minor. Vorbim despre biografia romanțată.

Poet fiind, Dorin Tudoran cunoaște diferențele dintre echivocul pur și simplu (periculos, pentru că indecis și flotant) și acela care pune nuanțele la locul lor.

Șaptesprezece scriitoare de vîrste diferite (născute între 1933 şi 1979) au fost invitate să scrie despre experienţa lor, ca femei, în comunism.

Mozaicul referențial al cărții lui Alexandru N. Stermin poate părea deconcertant, dacă n-ar fi subsumat unei idei centrale: aceea că sîntem efectiv „căzuți din junglă” și că dinamica biologică și socială a junglei poate da seama de ceea ce am fost și de ceea ce am devenit, în prezent.

În goana după supravieţuire nu mai e timp de reforme şi revoltă.

Nu o carte despre viața lui Nichita Stănescu a scris Bogdan Crețu, ci una despre un mare poet și moartea lui apropiată.

Simona Popescu nu exclude imaginația din poezia realului, a cotidianului. Ea poate avea o funcție integrativă a realității, tot așa cum visul (structura visului) potențează atributele spectrului diurn.

Cea de-a 22-a carte a scriitorului japonez este o culegere de povestiri scrise la persoana întîi, cu un narator de vîrsta a treia, ce gravitează în jurul unor teme precum nostalgia tinereții, muzica, erotismul, totul învăluit într-o folie de „unheimlich” care a devenit marca autorului nipon.

O cu totul altă carte față de aceea, știută tuturor, din 1978, este actuala ediție, definitivă, a „Romanului epistolar” dintre I. Negoițescu și Radu Stanca.

Începînd cu această ediție, deloc întîmplător intitulată „Granițe”, antologia „KIWI” (Editura Polirom, 2022) oferă un cuprins internațional.

În „Șoferul din Oz” se asociază fericit umorul, ironia, tandrețea, caracterele hiperbolizate și inevitabila tentație a parabolei socio-politice cu priză imediată.

Bolșevismul a fost exportabil și a produs rezultate „cvasiidentice” peste tot.

Romanul poate fi citit chiar așa: stalinismul explicat copiilor de 10 ani.

Poezia Laurei Francisca Pavel pare un construct format din prefabricate dispuse într-un flux bine controlat. Important, textele nu sună deloc fals, nimic nu pare artificial, nelalocul lui.

Chiar aşa: de ce ne-ar interesa? În definitiv, nu se întîmplă la noi, nu ne reprezintă pe noi...

Multe dintre poeme au la origine experiențe livrești, în vreme ce altele pot fi considerate prelucrări personale, fantasmatice, delirante ale acestor experiențe.

Decisivă e, spune Dan Sociu, relația cu existența, pe care un poet e dator să o exploreze cu o curiozitate alertă.

Poetul face un pact cu cititorul, devoalînd în același timp și una dintre temele dominante ale cărții, lumea interioară cu multiplele ei volute.

Un monument al literaturii universale, prezent pentru prima oară, în toată splendoarea lui, în limba română.

Profesorul Tașcă a fost luat în mod eronat de comuniști drept un „dușman de clasă”; băiat de răzeș, el și-a făcut însă averea și renumele profesional pe speze proprii, nu prin înșelăciuni.

Ce anume din ironia degajată a lui Codrescu regăsim în polemicile mai curînd grosolane în care-i vedem angajîndu-se pe literații (de-ar fi numai ei) români?

Avem în față un debut, unul dintre cele mai bune din ultimii ani pe piața de carte anglo-saxonă.

Biroul său de lucru e lumea întreagă. Poezia e strîns legată de felul său de a trăi.

Gestapoul nu avea dimensiunile și omnipotența de supraveghere cu care a fost creditat; el reacționa mai ales la „pont”.

Bureți de fag este un roman „cumsecade” și lipsit de ambiții precum personajele lui, înaintînd implacabil, fără adîncimi, fără străluciri, neriscînd să chestioneze, să contrarieze, să farmece.

Constatarea că, odată cu anii 2000, tematica istorică redevine atractivă pentru romancierii noștri reprezintă punctul de plecare în această suită de investigații.

În ciuda pandemiei, editurile au publicat foarte multe cărți de poezie în anul ce s-a încheiat nu demult.

Lem, în copilărie, descoperise că o cale de a scăpa de teroarea istoriei e să-ți creezi propriile lumi ficționale.

Este modest și ferm. Este elegant și cochet.

Cărțile lui Ion Vartic trasează în aerul paginii demonstrații care vibrează sonor, în evoluție și pe straturi.

Thomas Mann ar reprezenta în acest binom canonul, pe cînd Lispector este alternativa care vine în forță pe turnanta recuperărilor.

Nu e an fără cîteva monografii despre Stalin.

Volceanov știe să scenarizeze, simte momentele cînd încărcătura trebuie dezamorsată sau, dimpotrivă, detonată, e precis, fluent și oportun în frază.

Volumul lui Cristian Preda ne ajută să deslușim amploarea impactului revoluției asupra deceniilor care i-au urmat acesteia.

Mi-am propus ca la acest sfîrșit de an să divaghez de la practica mea obișnuită – survolarea poeziei românești contemporane – și să scriu despre unele traduceri care mi-au reținut atenția.

Cel mai mult mă atrage, ca să zic așa, „ferecătura”: momentele cînd Ioana Bot formulează acut observații deconcertante, în răspăr (sau nu) cu tradiția critică.

Vizitele/aparițiile alcătuiesc coloana vertebrală a unui parcurs biografic ce adună toate temele abordate de literatura lui Norman Manea pînă acum.