Povestea „stan”-urilor
# Erika Fatland, Sovietstan. O călătorie prin Turkmenistan, Kazahstan, Tadjikistan, Kîrgîzstan și Uzbekistan, traducere de Irina-Marina Borțoi, Editura Paralela 45, 2022.
Jurnalista norvegiană Erika Fatland – specialistă în antropologie socială și autoarea unei altă cărți traduse la noi: Granița. O călătorie în jurul Rusiei… (Editura Paralela 45, 2021) – întreprinde o călătorie inedită în fostele republici sovietice din Asia Centrală, urmărind aspecte din viața de zi cu zi a oamenilor, dar și problemele socio-economice și politice cu care se confruntă după căderea regimului sovietic.
În general, cele cinci „stan”-uri care au făcut parte din Uniunea Sovietică sînt „la pachet” ori de cîte ori sînt menționate sub numele de Turkestan, cum era cunoscută regiunea în secolul al XIX-lea. Sufixul „-stan” provine din limba persană și înseamnă „loc” sau „țară”. Dar, cu toate că împart acest sufix, cele cinci țări sînt cît se poate de diferite: Turkmenistan este alcătuit în proporție de 80% din deșert, în timp ce peste 90% din suprafața Tadjikistanului este reprezentată de munți. Kazahstan este foarte bogat datorită resurselor de petrol și gaze naturale. Și Turkmenistan are rezerve importante de petrol, în timp de Tadjikistan este extrem de sărac – în multe sate, locuitorii au curent electric doar cîteva ore pe zi. Regimurile din Turkmenistan și Uzbekistan sînt corupte și autoritare, în vreme ce în Kîrgîzstan au fost dați jos doi președinți.
În Turkmenistan, una dintre cele mai dure dictaturi din lume, comparată cu cea din Coreea de Nord, cetățenii nu au voie să-și critice regimul. Turkmenbașî rămîne în istorie drept unul dintre liderii care au impus schimbări radicale, unele de-a dreptul absurde. De pildă, a redenumit zilele săptămînii și lunile, iar unul dintre cei mai uzuali termeni – „pîine” – a primit numele complet al mamei sale. A rescris istoria poporului turkmen, care s-ar trage direct din Noe, într-o lucrare amplă intitulată Cartea sufletului, pe care a introdus-o în programa școlară, în instituțiile publice și în lăcașurile de cult, unde a luat locul Coranului. În capitala Așgabat, a interzis baletul și teatrul, precum și cîinii, al căror miros nu îl suporta. De altfel, Așgabat, numit și orașul de marmură, este o ciudățenie arhitecturală în sine. Marmura, folosită din abundență pe străzi, clădiri, statui, a transformat orașul într-un loc sclipitor la propriu, în antiteză cu micile așezări și sate din deșert, în care trăiește la limita sărăciei mai bine de jumătate din populația țării. Bogăția ostentativă pe care o afișează orașul de marmură nu face parte din realitatea cotidiană a poporului turkmen, după cum subliniază autoarea.
Cînd s-a dizolvat Uniunea Sovietică în 1991, „stan”-urile au devenit state independente pentru prima dată. Deși acoperă o suprafață de patru milioane de kilometri pătrați și au împreună o populație de peste 65 de milioane de locuitori, pentru mulți occidentali e încă o lume misterioasă. Poate că cel care a făcut-o cunoscută în Vest este comediantul britanic Sacha Baron Cohen cu filmul Borat.
Din punct de vedere economic, astăzi, Kazahstan este cea mai de succes țară din regiune datorită bogatelor resurse naturale, însă poartă încă amprenta brutalității regimului sovietic: deportările, foametea din anii ’30, exploatarea Mării Aral pînă la dispariția ei. Anii 1930 ai colectivizării au dus la înfometarea populației; dacă în Ucraina se estimează că au pierit din această cauză aproximativ trei milioane de oameni, în Kazahstan peste un milion de locuitori au murit de foame, adică un sfert din populația kazahă.
O altă moștenire a regimului stalinist este diversitatea etnică a Kazahstanului. Ca urmare a deportărilor masive începute înainte de cel de-al doilea război mondial și continuate după aceea, odată cu paranoia crescîndă a lui Stalin, în prezent în Kazahstan trăiesc peste o sută de naționalități. Se estimează că în jur de șase milioane de oameni au fost deportați în Asia Centrală (tătari, ceceni, inguși, nemți etc.) doar între anii 1930 și 1940, un număr semnificativ pierzîndu-și viața pe drum sau în primii ani de după strămutare.
Pe teritoriul Kazahstanului s-a desfășurat și unul dintre cele mai dramatice episoade din timpul Războiului Rece, cu efecte devastatoare și în prezent: testele nucleare de la Semipalatinsk. După căderea Uniunii Sovietice, una dintre deciziile cele mai importante luate de președintele Nazarbaev a fost să închidă controversatul poligon, locul pe care îl vizitează și autoarea cărții de față pentru a constata un lucru evident: nivelul ridicat de radiații din zonă cauzează și astăzi boli grave. Erika Fatland amintește și povestea fizicianului rus Andrei Saharov, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, militant pentru drepturile omului. După ce și-a adus contribuția la crearea bombei cu hidrogen, a devenit incomod pentru regimul sovietic prin luările de poziție avute în timpul invaziei sovietice de la Praga și, mai tîrziu, din Afganistan. A fost deportat timp de șase ani, pînă în 1986, cînd a primit un telefon de la însuși Gorbaciov, care l-a chemat acasă, la Moscova.
„Înșfacă și fugi”
Cea mai săracă fostă republică sovietică din regiune, Tadjikistan, s-a lăudat cu cel mai înalt catarg de drapel din lume (165 de metri înălțime, instalat în capitala Dușanbe), pînă ca acest record să fie doborît de Arabia Saudită. Capitala se mai poate lăuda cu alte două recorduri: cea mai mare moschee din Asia Centrală și cea mai mare bibliotecă națională din regiune, dar pe cea din urmă autoarea a găsit-o închisă pentru că nu exista curent electric.
Tadjiskistan nu are nici petrol, nici gaze naturale pe care să le exploateze, iar mare parte din teritoriu este muntos, ceea ce elimină posibilitatea de a face agricultură. Se consideră că jumătate din populație trăiește în sărăcie. Înainte de 1929, cînd a devenit republică sovietică socialistă, Tadjikistan a făcut parte din Republica Uzbekistan. Pe atunci, Dușanbe era doar un sat cu cîteva mii de locuitori. A fost ales pentru a deveni capitală dintr-un singur motiv: piața de luni la care se adunau comercianți din toată țara, cuvîntul „dușanbe” însemnînd „luni”.
În toamna lui 1991, Tadjikistan a fost primul stat din zonă care a organizat alegeri libere, la care s-au înscris chiar mai multe partide, dar cîștigător a ieșit conducătorul partidului comunist. Au urmat frămîntări ce au generat un război civil între 1992 și finalul anului 1993, în urma căruia au murit în jur de 100.000 de oameni și peste un milion au fost forțați să își părăsească locuința.
În incursiunea ei în această țară, Erika Fatland descoperă vorbitori de sogdiana, considerată dispărută pînă de curînd, aceasta fiind limba vorbită de zoroastrienii care locuiau în zonă, pînă să apară arabii care au islamizat populația. Sogdiana era lingua franca a comerțului, folosită de negustori pe Drumul Mătăsii, din Turcia pînă în China. O parte din tradițiile zoroastrienilor au fost conservate, iar cititorii pot afla care sînt obiceiurile unei nunți tradiționale într-un sat în care oamenii trăiesc ca în secolul al XIX-lea.
Pe de altă parte, Tadjikistan este țara cu cel mai mic număr de ruși din toată fosta Uniune Sovietică, azi mai puțin de un procent din populație fiind format din ruși. Din cauza sărăciei, mulți locuitori ai țării visează să emigreze în Rusia, unde au șanse să-și găsească un loc de muncă. Dar în Rusia mulți tadjici își găsesc și alte soții, nu doar job-uri. Se căsătoresc cu rusoaice și divorțează printr-un SMS de soțiile lăsate acasă, după obiceiul islamic în care e suficient ca bărbatul să spună de trei ori cuvîntul „talaq” (divorț) pentru a se înfăptui separarea. Din acest motiv, în 2011, Consiliul Ulama din Tadjikistan a interzis divorțul prin telefon mobil.
Printre autocrațiile din regiune, Kîrgîzstan pare o gură de oxigen. Este de departe cea mai democratică țară din fostele republici sovietice din Asia Centrală, singura de la conducerea căreia s-a retras un președinte, ale cărui prerogative oricum sînt limitate de existența unui parlament, singura care a trecut printr-o revoluție (Revoluția Lalelelor) și care a alungat de la putere doi președinți aflați în exercițiu. Mai mult decît atît, presa nu este aservită Puterii și se bucură de libertatea de expresie, la fel ca și cetățenii țării, care pot critica deciziile autorităților fără să se teamă de consecințe. Cu toate acestea, oamenii de rînd nu o duc prea bine. Kîrgîzstan este o țară mică, muntoasă, fără prea multe resurse naturale, în care populația trăiește la limita sărăciei și depinde de banii trimiși acasă de cei care lucrează în Rusia.
În Kîrgîzstan, încă se mai practică pe scară largă un obicei controversat: răpitul mireselor. Autoarea aduce în discuție cazul unei tinere, fostă studentă ce visa să emigreze în Germania, care a fost răpită de pe stradă de cel care avea să-i devină soț. Pentru fetele răpite, aduse cu forța în casa viitorului soț, soarta e pecetluită din momentul în care bunica bărbatului le pune pe cap o eșarfă albă. Știu că e o rușine să se întoarcă în casa părintească după ce au fost răpite. Tradiția se numește „ala kachuu” („înșfacă și fugi”). Conform statisticilor, aproximativ o treime din căsătoriile din Kîrgîzstan se petrec după acest tipar. În ultimii ani, datorită presiunilor făcute de diverse organizații, au fost introduse pedepse pentru răpiri, dar numai în anumite circumstanțe (dacă sînt răpite minore, dacă tinerele sînt violate). Chiar și așa, sancțiunile sînt mai blînde decît în cazul furtului unei oi.
Pe cît de liber este Tadjikistanul, pe atît de autocrat este regimul din Uzbekistan. În una dintre cele mai aspre dictaturi din lume, comparabilă cu Turkmenistan și Coreea de Nord, toate posturile TV sînt de stat, iar drepturile omului sînt cuvinte necunoscute. Erika Fatland aduce în atenție scandalul sterilizărilor de acum cîțiva ani, cînd, cu scopul de a stopa creșterea populației, obstetricienilor din anumite regiuni li s-a ordonat să sterilizeze un anumit număr de femei pe lună fără știrea lor. Condițiile de detenție reprezintă un alt exemplu privind încălcarea drepturilor omului. Poate că cel mai cumplit caz cunoscut este cel din 2002, cînd doi tineri închiși pentru fundamentalism religios au fost fierți de vii. Teoretic, între timp, lucrurile s-au îmbunătățit la presiunea organizațiilor internaționale.
Față de alte „stan“-uri, Uzbekistan pare foarte modern. În orașe, clădirile sînt luminate de reclame mari, există fast-food-uri și multe construcții au fațade noi. Moderne sînt și hainele oamenilor; sînt interzise îmbrăcămintea islamică și purtarea bărbii ca în Kîrgîzstan, pentru că autoritățile încearcă să mențină o formă moderată de islamism.
Pe de altă parte, din punct de vedere economic, uzbecii nu se bucură de prea multe privilegii. Dimpotrivă. Visul sovieticilor era să transforme Uniunea în cel mai mare producător de bumbac din lume, iar trei sferturi din bumbacul sovietic se cultiva în Uzbekistan, unde orice alt tip de plantație a fost înlocuită cu bumbacul. Însă pentru locuitorii țării acest lucru a însemnat dependența de Moscova pentru orice alt tip de produse. Și astăzi Uzbekistan este unul dintre cei mai mari producători de bumbac din lume și al doilea exportator mondial. Totuși, o cincime din PIB este asigurată de veniturile celor plecați la muncă în Rusia.
Cartea Erikăi Fatland reprezintă o incursiune captivantă într-o lume greu accesibilă publicului larg chiar și astăzi din cauza restricțiilor impuse de regimurile aflate la putere, ceea ce îi conferă o valoare și mai mare. Sovietstan devine o lectură obligatorie pentru cei interesați de cultura popoarelor din Asia Centrală, precum și de cicatricile lăsate de regimul sovietic.
Raluca Hatmanu este jurnalistă.
