Plăcerea complotului

# Le Parfum vert (Franța-Belgia, 2022), de Nicolas Pariser.

Le Parfum vert al lui Nicolas Pariser funcționează pe două niveluri: la suprafață e o comedie aventuroasă despre Martin (Vincent Lacoste), tînăr actor la Comedia Franceză prins fără voia sa în miezul unui scandal de spionaj care implică niște personaje dubioase, cîteva nume de cod inevitabile și o viziune întunecată asupra viitorului planetei; în subteran, însă, se dezvăluie o revizitare cinefilă a unor tropi de gen, pe fondul unei anxietăți justificate cu privire la condiția umanității. Între Hergé și Hitchcock cel din North by Northwest (1959) și nu numai – filmul se deschide cu priveliștea celui mai vertigoian coc feminin posibil –, Le Parfum vert își stabilește o genealogie clară, în care codurile ce anticipează franciza „James Bond” se văd rescrise în lumina unei sensibilități ceva mai puțin cheltuitoare, care să ancoreze imaginile filmului printr-un decupaj riguros, în același timp în care să își păstreze deschiderea dincolo de granițe fixe.

Să notăm din capul locului că Pariser – un cineast hiper-cinefil, cu o cunoaștere care se mișcă facil printre heist moviesși Sacha Guitry-uri – știe foarte bine ce face. Filmul degajă la tot pasul o remarcabilă îndemînare. Grea misie: între citate explicite, împrumuturi mai mult sau mai puțin subtile și originalitatea propriei voci, această poveste circulă pe o coardă fragilă, suspendată deasupra unei prăpăstii – una care, în cuvintele geniale ale lui Jean-Claude Biette, poartă numele de „cinema filmat”. Conform lui, cinema-ul filmat e atunci cînd „munca cineastului constă în prelevarea efectelor din filmele vechi, în încercarea de a le reproduce, de a le da un lustru modern mînjindu-le cu o lumină ostentativă, în agățarea unor sonerii culturale la turul pantalonilor fiecărui personaj...”. Riscul e, desigur, perfect conștientizat de Pariser, care își asumă gestul pe deplin – și tocmai de aceea îl umanizează, îl smulge din această tentație strict oportunistă și îl conduce într-un teritoriu în care operele vechi sînt recitite cu senzualitate, haz, inteligență critică. Nici un ascunziș aici: datoria față de ele e atît de evidentă încît se transformă în gag. Dar asta nu înseamnă că îi putem ierta cu totul premisa limitată: ar fi fost nevoie de ceva mai ambițios, o emancipare care să scoată filmul de pe șinele prea stabile care îi cer cineastului să fie rezonabil, să facă pe elevul silitor, în loc să se revolte împotriva adecvării absolute la tradiție.

E vorba că Le Parfum vert e pîndit de academism. Totul se simte prea corect aici. Fundalul său nu e o criză actuală – să zicem, de exemplu, avîntul partidelor de extremă dreapta în toată Europa, la care filmul face aluzie explicită într-unul dintre cele mai grozave momente ale sale, cu Hartz, creierul negru al conspirației fascistoide, deplîngînd cu oarecare emoție actuala condiție a tinerilor, generație sacrificată, în fața unui Martin care moare de somn. Fundalul său, de fapt, sînt imaginile de odinioară. Pariser pare prea speriat pentru a face orice pas fără validarea înaintașilor. Chiar și secvențele care se recomandă ca fiind „ale lui” – mai cu seamă finalul grandios, pierdut între Jacques Rozier și Mission Impossible, în care un spectacol după Corneille jucat la Budapesta se dovedește focarul nebuniei – poartă amintirea altor filme, a altor gesturi. 

Le Parfum vert e, în fond, întîlnirea dintre două filme: primul e alcătuit din imaginile sale veritabile, unele care comunică deschis cu teatrul, banda desenată, literatura; al doilea scînteiază intermitent, ca într-o supraimpresiune, de fiecare dată (sînt multe astfel de dăți) cînd cadrele lui ni se înfățișează, asumat, a doua oară. Ce e mai previzibil, în logica filmului de spionaj post-hitchcockian, decît o secvență derulată într-un vagon de tren, noaptea? Pariser nu uită asta: el își construiește filmul știind că, într-un fel, acesta a mai fost văzut odată, demult, și uitat în mare parte.

În această lume a mizelor obscure și a falselor identități, pe care Pariser o scutură de orice element kitsch – nici un gadget extravagant în film –, prinde să se deseneze o elegie pentru o anumită idee asupra Europei. La un moment dat, Martin discută îndelung cu partenera sa improvizată, o autoare de BD care îl însoțește pe nepusă masă în aceste peripeții. Femeia e evreică, la fel ca el, dar și proaspăt întoarsă din Israel, unde a locuit douăzeci de ani. Ce a determinat-o să revină? „Cred că de fapt mi s-a făcut dor de Europa. Europa ca loc de dezbatere. Ca spațiu intelectual, emoțional, politic.” Le Parfum vert acceptă că vine de două ori după: nu doar după imaginile acestui gen puternic codificat și strîns legat de un context, ci și după acel moment istoric al renașterii post-Holocaust, cînd filmul de spionaj, pe fondul Războiului Rece, și-a atins apogeul. 

Pariser nu e naiv: Europa nu mai e aceeași. A merge cu trenul, azi, înseamnă, printre altele, să împarți vagonul cu un tată debordat de fiica sa prea ageră, după cum vedem într-o secvență de umor blînd. Tot filmul e străbătut de un aer contradictoriu, ceva între nostalgie pentru o formă cinematografică de acțiune pură, instinctivă, ca și pentru o Europă politizată în jurul unor idei mai ferme, și un prozaism de mare actualitate, care dezumflă fiecare scenă într-o fîsîială aproape burlescă. Vezi momentul în care cei doi aventurieri ajung la Gara de Nord din Paris, cu plecare spre Bruxelles – acea deschidere către zona vintage cu parfum de Tintin –, grație unor biciclete închiriabile (căzătura caraghioasă e un passage obligé). Filmul cedează adesea unei patine retro, care îl apropie de sfera exercițiului de stil fără altă finalitate decît propria consumare într-o miriadă de plăceri cinefile cu bătaie scurtă; pe de altă parte, morala sa e mai complexă. Aceasta e, de fapt, lecția vechilor filme de aventuri ticsite de turnúri improbabile – un mod fals destins de a vorbi despre tot ceea ce, în actualitate, e trecut sub tăcere.

Le Parfum vert este disponibil pentru vizionare online, pe platforma MUBI.

Victor Morozov este critic de film.