Film

Cu toate acestea, Marx può aspettare rămîne un film găurit, incapabil să se închidă rotund.

Cu un ochi la spiritualitate și celălalt la cinema

Între David Cronenberg și Michael Mann, acest thriller turcesc sună prea adevărat

În definitiv, totul e filmabil.

În plenitudinea etanșă a cadrului, în fluxul invizibil al sentimentelor aprige, Garrel găsește materia suverană a unui cinema despre puterea intimității.

Generozitatea filmului pentru astfel de asocieri favorizate de absurdul situațiilor e molipsitoare.

În centrul acestui film e de găsit, fără îndoială, o grijă pentru imagine care îl apropie de sensibilitatea marelui teoretician și regizor Harun Farocki.

O epocă totuși distantă, în care gestul de a porni o cameră de filmat conținea adesea în miezul său promisiunea, între timp rătăcită, a unui mîine mai bun.

Luat mai cu seamă în contextul particular al cinema-ului românesc, Spre Nord constituie o mare ocazie ratată.

A Chiara rulează în cadrul Festivalului „Visuali Italiane – Noua Cinematografie Italiană în România”.

E vorba, în definitiv, despre caractere. Adică despre lucruri care nu se confundă niciodată cu viața, care e mult mai flexibilă și mai nuanțată.

Există în film o generozitate într-ale prostului gust deloc specifică filmelor cuminți și educate, la mare trecere azi.

Cei care – sacrilegiu! – nu văzuserăm pînă acum Oldboy aveam senzația că, dacă închidem ochii, putem să îi dibuim, totuși, imaginile.

Narvik e despre acest cuplu – ea, „soție și mamă”; el, soldat chiar pe frontul din fața casei – care trebuie să le facă față nemților, „separat, dar împreună”.

The Card Counter, cel mai recent film al lui Paul Schrader, demonstrează cît de ușor am ajuns să folosim termenul de „bressonian” pentru a descrie în viteză orice film care promite interpretări minimaliste și o anume reticență pentru spectacol.

Două dintre cele mai importante filme lansate în 2022, EO și Crimes of the Future, aparțin unor octogenari. Lucru care m-a inspirat să profit de un foarte util program curatoriat de platforma MUBI.

Cu poantele sale căznite, ce ne obligă să salutăm craft-ul minții care le-a generat, The Banshees of Inisherin e o simplă pierdere de vreme.

Corsage nu este primul film care să descrie șicanele – uzuale pentru oricine are nenorocul de a se naște femeie – pe care le presupune traiul la curtea domnească.

Pe urmele ei, Serre-moi fort se dovedește un veritabil film de laborator, de joacă cu posibilitățile mediului

O scenă de club e frumoasă fără să inspire la dans sau hormoni; o scenă de la filmare nu mizează deloc pe virtuozitatea mizanscenei încîlcite în camere și cabluri.

O casă pe buza sălbăticiei. O pădure care promite tihnă și de fapt ascunde belele. O protagonistă care fuge zadarnic de propriul trecut

Insula e un buchet de mici intuiții care se chinuie din greu să se coaguleze în ceva rotund.

Din punct de vedere imagistic, filmul este ireproșabil, însă nu rezistă nici sub raportul construcției narative, nici al construcției personajelor și nici măcar al criticii pe care se angajează să o facă.

Regizorul Michel Hazanavicius și-a făcut o reputație (pompată, trebuie spus) din voluptatea cu care pastișează mituri ale cinema-ului.

Frații Dardenne își continuă în Tori et Lokita vastul proiect de solidarizare cu deposedații societății contemporane.

Cea de-a 29-a ediție a Astra Film Festival a marcat un alt moment important pentru circulația filmului documentar, iar succesul acestei ediții a ranforsat tradiția cinematografiei documentare pe care AFF o instituise deja.

Enquête sur un scandale d’État este scena unor paradoxuri.

Brotherhood este un documentar ce urmărește viața unei familii de păstori din Bosnia rurală.

Ambreiajul ficțiunilor lui Hers este doliul: moartea unui apropiat (în magnificul Ce sentiment de l’été și Amanda), ruptura amoroasă și adolescența (care tot un fel de doliu – al absenței grijilor – se cheamă că e) în Les Passagers de la nuit.

Om cîine arată din capul locului ca un film ajuns într-o gară din care trenul (succesului de public, al aprecierii critice, dar mai ales al originalității pur și simplu) a plecat de mult.

Ce s-ar fi schimbat în Balaur dacă relația fizică de intimitate ar fi avut loc nu între elev (Sergiu Smerea) și profesoara de religie, ci între elev și profesoara de limba engleză, de pildă? Nu prea multe.

Dintre subgenurile născute în epoca post-#metoo și influențate decisiv de aceasta, satira corozivă, cu trăsături îngroșate pînă la caricatură, are astăzi vînt din pupă.

Însă această fetiță nu reprezintă, în film, doar tropul copilașului gingaș care e de ajuns să respire pentru a emoționa durabil.

Garrel a furat meserie de la înaintașii lui (Chaplin, bunăoară) și a înțeles că hazul ar putea să ne ducă ceva mai aproape de adevărul negru, învăluindu-ne ca o protecție și-apoi abandonîndu-ne în ghearele sale.

Frammartino lucrează greu („Il buco” este doar al treilea lungmetraj al său în mai bine de cincisprezece ani), dar cu o statornicie a crezului artistic care nu e străină nici de rezultate strălucite, nici de orbiri și manierisme.

„Evenimentul” este un film realist, și tocmai această opțiune a tonalității îl recomandă drept un vehicul de nădejde pentru o narațiune cu concluzie clară, dar care nu poate pretinde spre mai mult.

Alice Diop urmărește în film patru bărbați pe care îi întreabă despre dragoste.

Fassbinderul actorului Oliver Masucci e convingător pentru că, înainte de a ne ameți cu panseuri spirituale, se impune în calitatea sa de corp fără rușine.

Dragoș Hanciu îl filmează aici pe Gheorghe Blondă (zis și „nea Jorj”), fostul responsabil cu materialul tehnic de imagine al UNATC-ului, aflat la vremea turnajului în pragul pensionării.

Dramele sale nu „radiografiază” decît prin ricoșeu fragmentele de real care s-au nimerit în cadru, fiindcă adevăratul lor subiect, universal și incoruptibil, este pasiunea.

„Frère et sœur” rămîne ilustrativ pentru un cinema anchilozat, cu trăiri rezonabile – însăși lipsa de măsură a pasiunilor sfîrșește prin a fi „rezonabilă”, necesară – și morală burgheză.

Cîteva femei devin materie literară pură, ajungînd să umple cu vocea lor, cu corpul lor, cu frazele lor marea carte autoficțională care e viața scriitorului protagonist.

Găsim orășelul mic și netulburat în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea, găsim jocul de putere aparent blajin între localnici și intrușii „de la centru”, găsim briza ușoară de nefericire care traversează, din direcții diferite.

Filmului îi reușesc mult mai bine scenele de criză, cele în care intensitatea e dată pe minus, iar cadrul se lasă măturat de un crivăț emoțional.

Filmele Lanei Gogoberidze par să articuleze o preocupare pentru mutațiile istorice, pe care le altoiește cu o privire feminină, mereu dispusă la autoreflexivitate subtilă.

O lume tainică prinde astfel să ni se reveleze dezordonat, prin flash-uri orbitoare, care cultivă deopotrivă grația gestului de dans și precizia observației antropologice.

Modul în care Kaurismäki orchestrează interacțiunile acestor oameni invizibili este, de altfel, cît se poate de grăitor, căci fiecare dialog poartă în el sîmburii unor transformări materiale în țesutul realului.

Os de pește e un film din lumea de ieri: însăși tonalitatea sa monocordă, cu cadre molatice și dialoguri frumos șlefuite, îl recomandă ca pe un proiect decuplat de la mizele zilei.

Ali au pays des merveilles prezintă viața imigranților algerieni obligați să trăiască precar pe șantierele și prin locuințele sociale insalubre ale Parisului.