Impresii hibernale

# Kuru otlar üstüne / Prin ierburi uscate (Turcia-Franța, 2023), de Nuri Bilge Ceylan.

Lansat în siajul titlurilor precedente de pe niște premise similare – greu să nu fii intimidat de cele trei ore și mai bine de proiecție –, Prin ierburi uscate constituie, cel mult, o pistă falsă. Tocmai aici e de găsit frumusețea filmului: în felul de-a dreptul voluptuos în care dejoacă o așteptare (bloc filosofic impunător, mărturie ultimă despre umanitate), mutîndu-și atenția înspre aspecte uitabile, ce țin de viața posacă de zi cu zi: o bîrfă, un flirt, o minciună. De fapt, delectîndu-se cu tot ceea ce, în firea umană, se dovedește pur și simplu meschin, Nuri Bilge Ceylan reînnoadă firul unor studii minor-colosale despre personaje care sînt orice, numai eroice nu. Mai terre-à-terre decît filmele dinainte – cele care se forțau să clădească un sistem –, Prin ierburi uscate e la fel de ambițios, dacă nu și mai și: căci el îi cere regizorului să își absoarbă megalomania într-o dare de seamă fără consecințe prea grave; cu alte cuvinte, să își toarne toată priceperea în realizarea unui film simplu. Probă de foc.

În peisajul cinema-ului de artă actual, Ceylan e un caz contradictoriu. Cu încordările sale auctoriale din trecutul recent, cele care i-au anihilat vena minimal-ironistă a începuturilor de dragul unor filme definitive (și ca atare epuizant de serioase), el a părut că se conformează unui trend festivalier care fetișiza mișcările greoaie: în această optică, un autor nu putea să devină frecventabil decît dacă făcea din filmele lui o probă ostilă de anduranță. Pe de altă parte, Prin ierburi uscate e altceva decît o nouă plecăciune în fața spectatorilor culturali, cei ce au transformat cinema-ul într-un dezmăț burghez al marilor teme: el e filmul care redeschide această filmografie cocoșată asupra ei înseși și o face din nou permeabilă la efectele de poezie vulgară a lumii. Pînă la A fost odată în Anatolia (2011), un fel de vîrf al acestei opere, dar unul care anunța, prin aceeași metodă uluitoare, și un început de osificare, Ceylan s-a consacrat în egală măsură observării fulgilor de zăpadă și destinelor care nu spun niciodată mai mult decît putem vedea. El a făcut din Turcia un fel de mare provincie (nici un centru în aceste filme deziluzionate) din care răzbătea o formă de nihilism contrazisă in extremis de fascinația unei clipe prozaice. Orizontul „filosofic” al filmelor rămînea abia explicitat – și cu atît mai potent.

Prin ierburi uscate aprinde iarăși plăcerea perversă a lui Ceylan de a lucra cu micul: emoțiile sînt joase (dacă nu chiar josnice), capacitatea lor de a se proiecta în lume – de a se preschimba în lecții de morală – e aproape nulă. Lucrurile pe care le vedem aici depind prea mult de cadrul în care sînt înscrise. De altfel, niciodată Ceylan nu a mai depus atîta efort în a crea un univers plauzibil, un fel de machetă mai reală ca modelul, în care fiecare biografie să conteze în adîncime, fiecare stradă să aibă un nume, fiecare locșor să capete o densitate balzaciană. Plimbîndu-ne din sat în oraș, din cocioabă în bloc, din școală în comisariat, cineastul transformă realismul în delir al detaliului – după care, dintr-o mișcare care ajunge să echivaleze cu negația de sine, distruge tot: ne  arată reversul, cusătura, bucătăria acestei iluzii, în clipa în care protagonistul iese din baia unui apartament și ajunge într-o hală plină de cabluri și aparatură de filmare complexă, apoi reintră la fel de nonșalant în apartamentul respectiv. 

Capriț de auctore? Joacă postmodernă? Ocheada lui Ceylan prin care ne arată că e în continuare cu un pas în fața noastră? Ioc. E ceva mai tulburător la mijloc. Un fel de-a spune că toate acestea, în absolut – și chiar și în particular: în lumea audiovizuală actuală –, n-au nici o importanță. În prealabil, am asistat la o discuție aprinsă între protagonist și viitoarea sa parteneră-rivală despre ordinea lumii: discuție teoreticească în care s-au trîmbițat cuvinte de ordine ideologice și s-a făcut balet din vorbe, ceva ce putea evoca, la o adică, logoreea filmelor precedente. La un moment dat, camera pornește din dreptul cocului acelei femei și recadrează ușor, ceva mai în spate: Tarkovski curat! A văzut cineva cadru mai frumos – mai răvășitor de atîta delicatețe – în ultimul an? Mă îndoiesc. Dar Ceylan nu e naiv: el ne dă măsura capacității sale de a crea lumi de la zero (indiciu: e impresionantă), apoi ne reamintește că totul e artificiu. Ne fură, cu alte cuvinte, plăcerea imersiunii; totul se dezumflă. E, cred, un fel de gravă conștientizare a felului în care imaginile, azi, se schimbă. Un cadru ca cel antemenționat, oricîtă grație ar dezvălui, cade secerat la pămînt: ne luminează cel mult o clipă. Nu ne mai atinge cu nici un supliment sensibil. Cinema-ul nu mai e aici – imaginile sale, materialul de lucru, sînt cu siguranță în altă parte. Tot acest efort de a imagina un univers pluristratificat și hipercoerent aparține unei alte vîrste audiovizuale.

Cel mai interesant e că Ceylan știe că această formă e, într-un fel, condamnată – cel puțin pentru moment (nu e exclus ca trend-ul să se inverseze peste o vreme). În același timp, asta nu îl împiedică să forjeze o reprezentare în care toate afectele sînt la locul lor – adică anapoda. Personajul laș al acestui profesor cu visuri de mărire e o creație în sine. E foarte straniu că lucrătura sa nu mai e de ajuns pentru a semnaliza o „capodoperă” – dar e și revelatoriu pentru sensibilitatea cinefilă actuală, una mai kitsch și mai decalată ca oricînd, care strîmbă din nas la totalitate. Astea fiind spuse, Prin ierburi uscate nu e deloc lipsit de har – ba chiar, dat fiind efortul de a-l dibui chiar în miezul trivialității, filmul e o reușită atemporală, care s-ar putea să îmbătrînească frumos. Către final, cineastul alătură cîteva viniete dintr-o noapte cu crivăț: un felinar luminînd sihastru, o uliță înzăpezită, o cioară – și-apoi un bărbat care privește, cu un buchet de flori în mînă, către fereastra cuiva. În aceste clipe de înfrigurare mută, am înțeles că Ceylan ține secretul cinema-ului în palmă.

Prin ierburi uscate rulează în cinematografe.

Victor Morozov este critic de film.