dilematograf

Smoke Sauna Sisterhood e pe de-a-ntregul cuprins în titlul său: într-o saună retrasă.

Pariser nu e naiv: Europa nu mai e aceeași.

Astea fiind spuse, Prin ierburi uscate nu e deloc lipsit de har – ba chiar, dat fiind efortul de a-l dibui chiar în miezul trivialității, filmul e o reușită atemporală, care s-ar putea să îmbătrînească frumos.

Există film mai simptomatic pentru anii ’80 decît debutul lui Olivier Assayas „Désordre”?

Totul se petrece de parcă Borgli încă nu ar fi stăpîn pe mijloacele sale creative.

Nimic nu se pierde aici: de la decoruri (Creton a filmat în propria casă din Normandia) la actori (majoritatea, prieteni ai cineastului), totul capătă un al doilea uz.

Pentru protagonista lui Rejtman, lumea e o adunătură de semne stranii care trebuie neapărat descifrate.

Aici e de găsit un oarecare merit al filmului: în secvențele în care Ridley Scott minte conștient, de dragul cinema-ului.

Filmul vorbește despre condiția de a ajunge mereu prea tîrziu.

Jeanne du Barry îneacă monarhia franceză în unsoarea tabloidelor.

Și ne arată că această utopie e la îndemînă.

Frumusețea filmului e inseparabilă de o stare de plutire a tuturor lucrurilor.

Talk to Me e un horror concis și combativ, care lucrează cu filonul cel mai fertil al genului: o exorcizare a demonilor și spaimelor din mentalul colectiv al actualității.

Anticipez un reproș legat de faptul că ignor ținta manifestă a filmului lui Giurgiu.

De ce atîta chinuială?

În fond, între lacrimi (manipulare emoțională) și nostalgie (patină retro) nu trebuie neapărat ales.

Cineastul John Scheinfeld are totuși bunul-simț să prezinte și urmarea acestui tur, care se va fi dovedit pînă la urmă o falsă bună idee

S-au împlinit, de curînd, 29 de ani de la lansarea lui Natural Born Killers.

Cu alte cuvinte, Godland pare că începe ca o a nu știu cîta variațiune pe un concept comod.

Păcat că filmul nu e dispus să se arunce mai adînc în aceste hăuri existențiale.

Numai că această revenire „înapoi printre oameni” complică totul.

Sigur, mi se va spune că, în contextul geopolitic actual, livrarea unei imagini mai juste despre Rusia trebuie să fie ultima preocupare a unui film.

Nu i-a trebuit lui Olivier Assayas decît vreun deceniu de activitate pentru a realiza filmul care, chiar și după aproape treizeci de ani, funcționează ca un fel de bilanț personal.

Însă tot nu e suficient pentru a smulge acest film din cîrjele discursului sociologizant limitat și a-l recomanda drept materie audiovizuală autonomă.

Live-ul – această nouă temporalitate a simultaneității duse la extrem – e cel care colapsează orice întîrziere salvatoare, făcînd din noi voyeuri cu normă întreagă.

Dacă n-am fi în 2023, ci cu vreo două decenii în urmă, contactul cu Knit’s Island ar provoca un șoc.

impul lui L’Îlot e unul al suspensiei

Cu toate acestea, Marx può aspettare rămîne un film găurit, incapabil să se închidă rotund.

Cu un ochi la spiritualitate și celălalt la cinema

Între David Cronenberg și Michael Mann, acest thriller turcesc sună prea adevărat

În definitiv, totul e filmabil.

În plenitudinea etanșă a cadrului, în fluxul invizibil al sentimentelor aprige, Garrel găsește materia suverană a unui cinema despre puterea intimității.

Generozitatea filmului pentru astfel de asocieri favorizate de absurdul situațiilor e molipsitoare.

În centrul acestui film e de găsit, fără îndoială, o grijă pentru imagine care îl apropie de sensibilitatea marelui teoretician și regizor Harun Farocki.

O epocă totuși distantă, în care gestul de a porni o cameră de filmat conținea adesea în miezul său promisiunea, între timp rătăcită, a unui mîine mai bun.

Luat mai cu seamă în contextul particular al cinema-ului românesc, Spre Nord constituie o mare ocazie ratată.

A Chiara rulează în cadrul Festivalului „Visuali Italiane – Noua Cinematografie Italiană în România”.

E vorba, în definitiv, despre caractere. Adică despre lucruri care nu se confundă niciodată cu viața, care e mult mai flexibilă și mai nuanțată.

Există în film o generozitate într-ale prostului gust deloc specifică filmelor cuminți și educate, la mare trecere azi.

Cei care – sacrilegiu! – nu văzuserăm pînă acum Oldboy aveam senzația că, dacă închidem ochii, putem să îi dibuim, totuși, imaginile.

Narvik e despre acest cuplu – ea, „soție și mamă”; el, soldat chiar pe frontul din fața casei – care trebuie să le facă față nemților, „separat, dar împreună”.

The Card Counter, cel mai recent film al lui Paul Schrader, demonstrează cît de ușor am ajuns să folosim termenul de „bressonian” pentru a descrie în viteză orice film care promite interpretări minimaliste și o anume reticență pentru spectacol.

Două dintre cele mai importante filme lansate în 2022, EO și Crimes of the Future, aparțin unor octogenari. Lucru care m-a inspirat să profit de un foarte util program curatoriat de platforma MUBI.

Cu poantele sale căznite, ce ne obligă să salutăm craft-ul minții care le-a generat, The Banshees of Inisherin e o simplă pierdere de vreme.

Corsage nu este primul film care să descrie șicanele – uzuale pentru oricine are nenorocul de a se naște femeie – pe care le presupune traiul la curtea domnească.

Pe urmele ei, Serre-moi fort se dovedește un veritabil film de laborator, de joacă cu posibilitățile mediului

O scenă de club e frumoasă fără să inspire la dans sau hormoni; o scenă de la filmare nu mizează deloc pe virtuozitatea mizanscenei încîlcite în camere și cabluri.

O casă pe buza sălbăticiei. O pădure care promite tihnă și de fapt ascunde belele. O protagonistă care fuge zadarnic de propriul trecut

Insula e un buchet de mici intuiții care se chinuie din greu să se coaguleze în ceva rotund.

Regizorul Michel Hazanavicius și-a făcut o reputație (pompată, trebuie spus) din voluptatea cu care pastișează mituri ale cinema-ului.

Frații Dardenne își continuă în Tori et Lokita vastul proiect de solidarizare cu deposedații societății contemporane.

Enquête sur un scandale d’État este scena unor paradoxuri.

Brotherhood este un documentar ce urmărește viața unei familii de păstori din Bosnia rurală.

Ambreiajul ficțiunilor lui Hers este doliul: moartea unui apropiat (în magnificul Ce sentiment de l’été și Amanda), ruptura amoroasă și adolescența (care tot un fel de doliu – al absenței grijilor – se cheamă că e) în Les Passagers de la nuit.

Om cîine arată din capul locului ca un film ajuns într-o gară din care trenul (succesului de public, al aprecierii critice, dar mai ales al originalității pur și simplu) a plecat de mult.

Ce s-ar fi schimbat în Balaur dacă relația fizică de intimitate ar fi avut loc nu între elev (Sergiu Smerea) și profesoara de religie, ci între elev și profesoara de limba engleză, de pildă? Nu prea multe.

Dintre subgenurile născute în epoca post-#metoo și influențate decisiv de aceasta, satira corozivă, cu trăsături îngroșate pînă la caricatură, are astăzi vînt din pupă.

Însă această fetiță nu reprezintă, în film, doar tropul copilașului gingaș care e de ajuns să respire pentru a emoționa durabil.

Garrel a furat meserie de la înaintașii lui (Chaplin, bunăoară) și a înțeles că hazul ar putea să ne ducă ceva mai aproape de adevărul negru, învăluindu-ne ca o protecție și-apoi abandonîndu-ne în ghearele sale.

Frammartino lucrează greu („Il buco” este doar al treilea lungmetraj al său în mai bine de cincisprezece ani), dar cu o statornicie a crezului artistic care nu e străină nici de rezultate strălucite, nici de orbiri și manierisme.