Lup singuratic
● The Card Counter (SUA, 2021), de Paul Schrader.
The Card Counter, cel mai recent film al lui Paul Schrader, demonstrează cît de ușor am ajuns să folosim termenul de „bressonian” pentru a descrie în viteză orice film care promite interpretări minimaliste și o anume reticență pentru spectacol. Uzul acestei însușiri, atunci, nu mai e doar un abuz, e și o aproximare care dăunează pînă și referinței originale, redusă la un set de etichete critice mult prea sărace, față de care ne raportăm cu ceremonie ieftină. Mai ales că nu Bresson reprezintă reperul esențial aici, ci chiar Paul Schrader: The Card Counter este un film menit să calce pe urmele propriului regizor-scenarist, dintr-o emfază auteuristă pe cît de flagrantă, pe-atît de stranie. Apelînd din nou la tropi familiari – singuraticul calculat, cu porniri abisale; tînărul care trebuie să fie salvat, deși nu e conștient de asta; întregul parcurs către redempțiune –, Schrader nu face altceva decît să livreze material Schrader tipic: ca și în cazul precedentului First Reformed (2018), primim acum un film dornic să se situeze cu un picior în adevăr (adîncirea într-o societate tot mai controlată, urmările pe termen lung ale terorii de la Guantanamo etc.) și cu un altul în fals (o întreagă placă cinefilă de modă veche readusă la viață).
Problema lui The Card Counter este că acest amestec se dovedește prea puțin stimulant, acolo unde First Reformed, cu aura sa formală retro și miza stringent contemporană, ba poate chiar aparținînd viitorului, putea emite pretențiile unei inactualități deliberate, generatoare de sens. Ce deranjează aici nu e atît reluarea plot-ului prea greoi din Taxi Driver – acel punct de cotitură mereu-deja-nedepășit pentru creatorul Paul Schrader –, în care misticism forțat și simboluri îmbîcsite își dădeau mîna pe fondul unui oraș contemporan tarat, privit cu șarjă puritană; din contra, dacă, în acea situație, șoferul dezaxat putea servi ca portavoce ingenuă pentru o anumită atitudine generală a societății, The Card Counter nu mai dispune de astfel de garanții simple, gata de atribuit, la o adică, vreunui narator necreditabil. Senzația e că de atunci lumea s-a schimbat, iar Schrader – un cineast fundamental ocolit de grație – persistă în a o privi la fel, pe urmele unor revelații care de mult s-au desacralizat cu totul.
Rezultă un film prea rigid, niciodată dispus să se dea în lături de la proiectul său inițial – ceea ce obligă deznodămîntul să execute ca un forcing asupra narațiunii prea păgîne. E cunoscuta meteahnă a filmelor atașate peste măsură de propriile lor dialoguri – de altfel, The Card Counter nu duce lipsă de punchline-uri rostite cu o falsă nonșalanță –, care știrbesc de bunăvoie din complexitatea realității observate, în favoarea unei vanități auctoriale. Opțiune falimentară în cazul nostru, unde realitatea investigată – lumea cazinourilor – suferă de pe urma abandonului la stadiul de decor oarecum exotic (ne vine în gînd, inevitabil, ceea ce obținea în Casino [1995] colegul Martin Scorsese, producător executiv al The Card Counter, din aceeași viermuială ambientală). Fixînd cazinoul în coordonatele unui contrapunct elocvent – loc al anonimatului, al celebrității facile și al sufletului corupt –, filmul ne momește cu vechiul arhetip al lupului singuratic, mult mai eficient pe plan festivalier decît în costumația sa punctuală de jucător fără căpătîi. Dar arhetipul conține pericoul clișeului: clișeu al eroului taciturn, clișeu al divei picante, clișeu al trecutului care nu știe decît să redevină prezent.
Există în film o inadecvare între pretenția de respectabilitate (contururile sale austere, ritmul său scăzut) și forma de ansamblu prea pedestră, ce recurge la niște trucuri stilistice (tranziții, fast forward) aproape primitive în simplitatea lor de reclamă. Primit cu multă reverență din partea criticii, The Card Counter deschide o interesantă cale de mijloc, în care high-brow și low-brow – eternele orizonturi fără scăpare ale lui Schrader – reușesc, măcar temporar, să nu se mai traducă doar în binarisme stricte, de tip formă vs. conținut sau stări sufletești vs. decoruri fizice, ci chiar în dibuirea unei cinefilii de mijloc, care să reconforteze în aceeași măsură în care zgîndăre. Problema, aici, vine mai cu seamă din faptul că Schrader a ales în ultimă instanță să reconforteze: nu doar prin reciclarea unei pilde din vremea Noului Hollywood, ci și prin mimarea unei forme care să-i ademenească, mai presus de toate, pe amatorii de cinema cu majusculă.
The Card Counter este disponibil online, pe platforma HBO Max.
Victor MOROZOV este critic de film.
