Două romane vorbite
● Bogdan Crețu, Mai puțin decît dragostea, Editura Polirom, 2023.
După Cornul inorogului (2020), un remarcabil debut în proză, criticul și universitarul ieșean Bogdan Crețu revine cu o poveste la fel de ramificată și de consistentă. Am sărit intenționat peste romanul despre Nichita Stănescu din 2022, prin formatul predeterminat acolo miza estetică era limitată și cumva impersonală. În Mai puțin decît dragostea, temele lui Bogdan Crețu sînt din nou grave și probabil că abilitatea autorului de-a se juca cu planurile temporale, de-a topi narativ documente și de-a construi destine veridice de-a lungul unei cronologii generoase face ca noul său roman să se citească pe nerăsuflate. Dacă-n proza de debut aveam tripticul moarte-eros-scris, cu o bună doză experimental-metaliterară (eroul era universitar și scriitor), autorul provoacă acum o meditație la istoria comunismului românesc, cu prelungiri în contemporan. Incursiunea ficțională e grefată – aș zice, din nou! – pe o poveste de dragoste, de fapt pe două povești, dacă delimitez parcursul absolut diferit al celor două cupluri protagoniste, Vlad-Sara și Vlad-Maria, unde personajul comun pare să constituie oglinda bipolară în care se reflectă partenerele, aparținătorii și istoriile lor violente.
Cele trei personaje centrale întrețes o istorie complicată, ale cărei ițe se despart și se reîmpletesc cuprinzînd ca-ntr-o plasă alte și alte destine. Vlad, alergător maratonist și montaniard prin Europa, a emigrat de nevoie, a rămas singur și s-a profilat pe recorduri sportive numai ca să uite de tinerețea românească și să-și vindece trauma unei mari iubiri. El e fiul unui bărbat care fusese arestat în 1956 pentru un cîntec proferat în cimitir cu o gașcă amețită de vin și înfundase pușcăriile comuniste în cele mai negre momente ale lor. Vlad se îndrăgostește în anii 1980 de Sara, fiica fostului torționar al tatălui său, ajuns după 1964 director de unitate alimentară, un fel de magnat al vremurilor ceaușiste, cu vilă, relații și o putere care s-a păstrat intactă și după căderea comunismului. Dar regimul criminal nu i-a răpit doar tinerețea tatălui lui Vlad, ci și iubita pe care o avea în momentul arestării, căci ea e nevoită să se căsătorească pentru a supraviețui cu cel care-l bătuse în timpul detenției și pretinsese că, prin blîndețea tratamentului, îl lăsase în viață. Cînd trecutul li se dezvăluie întîmplător lui Vlad și Sarei, aflînd stupefiați fiecare al cui copil e – fiul victimei marcate definitiv, cuplat cu fiica monstrului niciodată vindecat –, cei doi fug de acasă și se refugiază într-un paradis montan, trăind la intensitate maximă singurele lor momente de intimitate.
Apropierea nu le aduce doar mult dorita evadare de sub imperiului răului endemic, ci și un copil. Dînd buzna peste ei cu miliția, tatăl Sarei, la fel ca și părinții lui Vlad, realizează că trebuie să-și asume consecințele unei istorii pe care de acum nu o mai pot schimba. La celălalt capăt, această istorie se alătură celei a Mariei, care caută să-l cunoască pe Vlad fiindcă mama ei fusese menajeră după 1990 în vila familiei Sarei, iar ea rămăsese fata lor de suflet după ce Sara fugise în Occident. Rămasă și ea cu un copil după un eșec erotic care începuse promițător, Maria experimentase o altă față a comunismului și a vremurilor de după. În compensația stigmatului social al sărăciei și al prezenței unui tată alcoolic, ea are un atu care a făcut-o la fel vulnerabilă ca cei tarați politic: frumusețea. Ajuns la peste 50 de ani, în cu totul alte vremuri, deci, Vlad e pe pragul unei noi relații, alături de noua sa parteneră mai tînără. Retrași cîteva zile în apartamentul Mariei, cei doi se lasă pradă propriilor povești de viață și ele sînt cele care, derulate alternativ, cu devoalări treptate, compun materia alambicată a romanului.
La fel de surprinzător ca și restul, finalul reunește personajele pe o scenă de dimensiunile unei tragedii antice, unde mesajul, deopotrivă dramatic și cathartic, nu mai e transmis ex machina de un cor, ci de cei care chiar au trăit ceea ce tocmai au povestit și au înțeles că ceea ce nu are logică sau morală oricum „e mai puțin decît dragostea”: că „dragostea rezistă”, că „dacă ar fi avut norocul să trăiască în vremuri mai așezate, poate că ar fi fost fericiți și acum”, că „dacă așa s-a-ntîmplat, înseamnă că nu există o a doua șansă”, că „totul începe cu o poveste de iubire între doi adolescenți și se sfîrșește cu o altă poveste de iubire între doi adolescenți”, că au trecut amîndoi printr-„o poveste de iubire care n-a avut șanse, dar care a renăscut prin intermediul copiilor” și „că era scris ca ea să se-mplinească”.
Roman vorbit prin încrucișări de voci, ele însele încrucișate biografic în feluri atît de neașteptate, cartea lui Bogdan Crețu reușește performanța unei povești de dragoste care evită consecvent patetismul, facilul și lacrimogenul, iar asta e o veritabilă probă de anduranță pentru un prozator care o vrea atît de eflorescentă, de întinsă și de tensionată. Romanul e de dragoste, da, în primul rînd, dar e și roman istoric, o megaparabolă a indiscernabilului etic în comunism – densă în referințe și fapte, impresionantă prin arhitectura sinuoasă, gnomică pe alocuri, liric-frisonantă în altele, dar întru totul valabilă de la un capăt la celălalt. Bogdan Crețu dă, iată, încă o carte de ficțiune care completează fericit palmaresul unui prozator care, altfel, n-are prea mare vechime în gen.
● Mihai Buzea, Tarot, Editura Polirom, 2023.
Prozatorul Mihai Buzea nu face rabat de la obsesiile sale imaginare: copilăria și adolescența sub comunism, emigrația spre și imigrația în Occident, relațiile afective și sociale la schimbarea radicală a decorului existențial, raporturile între mentalități disparate, experimentele metaliterare și autobiografice. Frunza (2022), romanul său precedent, ficționaliza cu o remarcabilă bogăție de personaje, dialoguri, întîmplări și decoruri o arhivă de mărturii despre experiența plecării din, respectiv a rămînerii în România, înainte și după 1990. Șase prieteni trecuți de patruzeci, cu familii, job-uri stabile, adrese clare, copii și, implicit, cu o mulțime de lucruri de povestit, evocau savuros viața între blocurile Capitalei din ultimele două decenii comuniste și aventurile imprevizibile ale exilului. Între ei se afla și un anume „Mihai Buzea”, avatar al autorului și garant al autenticității celor povestite.
Dacă acolo erau relatate „aventuri” în Israel, Belgia, Suedia, SUA, Franța, Japonia, Austria și Germania, în Tarot(2023), noul său roman, lucrurile se-ntîmplă doar în Bruxelles și Paris, cu rare incursiuni prin împrejurimi. Restrîngerea decorului epic e semnificativă, căci interesul naratorului (același infatigabil „Mihai Buzea”, dar altul decît precedenții, căci nu există nici un indiciu de identitate ficțională, naratorul cu nume analog autorului se plimbă liber dintr-o carte în alta) nu mai e acaparat de diversitatea bulversantă a lumilor în care au ajuns românii, după Revoluție, ci de fascinantul și absolut impredictibilul spectacol al relațiilor dintre ei.
În Tarot, așadar, autorul păstrează grupul de imigranți români (majoritatea bucureșteni, cei care „n-au trădat” Capitala unde au copilărit înainte 1989 rămîn personaje secundare), dar menține decorul fix și schimbă aproape total interesul epic. Prin același mecanism narativ, mai tot ce se-ntîmplă în roman e rezultatul intersecției dintre poveștile de viață ale protagoniștilor așezați (după multe peripeții biografice) în Bruxelles, din acest punct de vedere romanul capătă iarăși conturul unei arhive testimoniale colate, desigur, de o voce centrală. Care lucrînd pe la „comisie” (un neprecizat organism al UE unde pare că oricine are experiență corporatistă sau a cochetat discret cu fostele și actualele „servicii” din țara-mamă își poate face o situație), care ducînd-o liber-profesionist (artist plastic, scriitor, muzician de ocazie, întreținut de soție), membrii celor patru cupluri se-ntîlnesc periodic în apartamentul unuia dintre ele, pentru cîte o chermeză de week-end cu mîncare, bere și amintiri. Băieții stau în balcon, ca să poată fuma, fetele, în bucătărie, la pregătit gustări, iar copiii, într-una din camere, la joacă.
„Dar nu e nimic interesant. Patru bărbați care beau pe balcon există peste tot în lume – și, în orice caz, peste tot în România sau în diasporă. Orice ar spune bețivii la băutură, nu e interesant. Pur și simplu. Nici chiar ei înșiși, cînd se trezesc din aburii alcoolului, nu mai găsesc amuzante pălăvrăgelile lor zburdalnice – nemaivorbind de faptul că cei mai mulți uită ce au spus.” Nu și Mihai, naratorul principal, scriitorul și creditorul tuturor celorlalți, responsabilul cu afectele, terapiile și cuvintele, cel care concentrează toate firele și le desfășoară în romanul care se țese imprevizibil săptămînă după săptămînă, poveste cu poveste. Mihai nici n-are voie să uite, căci lui i se încredințează cele mai teribile secrete ale celorlalți și i se cere, contra cost, să afle cît mai mult și să repare ce trebuie, unde trebuie. Angajat de una dintre fete ca să-i ajute soțul să se recupereze din alcoolism, crize de urlat și alte indecelabile ciudățenii cotidiene, Mihai descoperă, pas cu pas, că nimic nu e ceea ce pare, că toți prietenii săi aparent obișnuiți ascund, de fapt, refulări niciodată rezolvate deplin, destine reprobabile convertite mincinos în normalități, tare personale datînd din copilăria și adolescența într-o Românie care a trecut cîndva, subit, de la cea mai neagră dictatură la cea mai riscantă libertate.
Poveștile se ramifică și aglutinează cele mai exotice detalii, dezvăluind abuzuri familiale, intersecții amoroase, adicții ireversibile, devianțe erotice și fapte pe care mulți le-ar vrea uitate pentru totdeauna. Adesea lucrurile degenerează violent între cei opt prieteni conaționali, iar evenimentele ating limitele licitului patologic, moral și social. Pare că statutul de imigrant nu-i altceva decît un panaceu pentru visele care nu s-au împlinit niciodată, căci sub impresia că-i investighează „pe ceilalți” Mihai se descoperă inclusiv pe sine.
Cu o intrigă luată parcă din celebra franciză de cinema Perfect necunoscuți, Tarot e un roman vorbit de mulți și rescris de unul singur, o carte plină de o energie factică reconfortantă. Ca-ntr-un joc de cărți unde se descifrează chipuri și se mizează în orb, naratorul ne lasă pradă celor mai neașteptate surprize epice și tipologice. Se mixează abil ironia și umorul, se fac rapoarte de etapă și se inserează, între colocvialități băiețești și spovedanii spontane, notele potrivite de analiză gravă. Aș zice, mai pe scurt, că din nou Mihai Buzea a publicat un roman bun de pus deoparte.
Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Acasă, departe, Editura Polirom, 2023.
