Teatru de cartier
Dada pe Bulevardul Virtuții
Summit este o punere în mișcare și sunet a ideilor și energiei dadaismului așa cum apar în manifestele dadaiste scrise de Tristan Tzara cu un secol în urmă. Spectacol creat la Teatrul Masca de Florin Fieroiu (concept, coregrafie), Vlaicu Golcea (muzica), Cristina Milea (scenografia) și Cosmina Croitoru (asistentă scenografie), Summit pare un extraterestru pe Bulevardul Virtuții din Capitală, unde este sediul teatrului. Diferit de spectacolele produse de instituție pînă acum – preponderent, dar nu exclusiv, spectacole în aer liber, cu statui vivante, o estetică precisă, în care jocul actorilor era limitat la un anumit format performativ –, Summit păstrează componenta de mișcare și gest specifică acestui teatru, dar anunță și o schimbare de viziune artistică. Odată cu venirea ca directoare interimară a regizoarei Catinca Drăgănescu, se diversifică și esteticile spectaculare, și activitățile instituției, fără a pierde caracteristicile de bază, de teatru de mișcare. Summit funcționează ca o ars dramatica, un manifest artistic sau o declarație de intenție pentru ce va urma. Coregraful Florin Fieroiu ia manifestele lui Tzara și le plasează într-un spațiu umbros, fulgerat din cînd în cînd de reflexiile luminii pe cortinele mobile argintii, manipulate de performeri. Costumele lor cenușii capătă, la un moment dat, minunate extensii fanteziste, Cristina Milea creează niște instalații om-obiect prin plasarea unor excrescențe – aripi, pălării etc. – pe hainele terne ale actorilor, de aici rezultînd personaje noi. De fapt, e o formă de a arăta că revolta împotriva artei convenționale generează limbaje artistice noi. Actorii – Anamaria Pîslaru, Sorin Dinculescu, Dora Iftode, Alina Crăiță, Valentin Mihalache, Laura Dumitrașcu-Duică și Mădălin Mladinovici – funcționează pe de o parte distructiv, negînd elementele convenționale ale artei în stilul dada, cu anti-logica și anti-muzica, prin refuzul narativității și psihologizării personajelor. Ei nu construiesc caractere, ci idei în mișcare. Pe de altă parte, actorii funcționează activ, încearcă să extragă spectatorul din inerția privitului, a aprobării mecanice, lipsite de o critică a actului artistic, îndemnîndu-l să se revolte, adică să fie critic. Dada este un mix între demolarea convenției artistice (și, prin ricoșeu, și a celei sociale) și folosirea revoltei ca un canal de expresie artistică. În spectacolul lui Fieroiu & echipa, textele, coregrafia, imaginile reflectă istoria dadaismului ca mișcare artistică, însoțită de o oarecare contextualizare istorică, dar în același timp vorbește foarte clar despre azi și aici, despre pulverizarea convenționalului în teatru și scoaterea publicului din confortul de spectator, despre revitalizare performativă și restart teatral. Nu știu cum va fi primit spectacolul pe termen lung – educarea publicului durează –, dar el va rămîne, cred, punctul de cotitură artistică al teatrului din sectorul 6 al Capitalei.
Generația Z și părinții toxici
Tot la Teatrul Masca, spectacolul Caracatița de Catinca Drăgănescu (concept și regie) este o incursiune în universul părinților toxici ai generației Z. Spectacolul pornește de la un caz real – tînărul care a accidentat mortal alți doi tineri la 2 Mai în vara trecută – și îl ficționalizează, îndepărtîndu-se de datele realității pentru a explora modul în care părinții toxici, profesorii lipsiți de autoritate, accesul facil la droguri, toate conduc împreună la dezintegrarea fizică, emoțională și mentală a unei generații. Se identifică o tipologie de părinți cu comportament nociv: membri ai clasei de mijloc, cu venituri consistente, însă fără disponibilitatea de a se ocupa de copii și care consideră că banii pot cumpăra orice. Sînt părinți care nu investesc în legătura emoțională cu copilul, dar îi oferă bani și îi pretind rezultate școlare, îl apără vocal în public și îl umilesc acasă. În galeria adulților (in)voluntar nocivi intră și profesorii intimidați de părinți, care nu reușesc nici ei să stabilească o relație reală cu copiii. Bullying-ul generalizat, proximitatea drogurilor și a găștilor sînt factori care definitivează lumea în care crește o parte din generația Z. Vulnerabili emoțional, acești tineri învață să-și calmeze anxietățile cu droguri, să cumpere prieteniile cu bani, să relaționeze agresiv, copiind comportamentul părinților. Pentru personajul David, spirala acestui comportament autodistructiv are consecințe tragice. Chipurile redate prin măști supradimensionate (Laura Duică, Cătălina Rudeanu), pe care adolescentul le vede în halucinațiile induse de droguri, sînt ale adulților care ar fi trebuit să aibă grijă de el, dar care îl îngrozesc. Ce e monstruos în comportamentul acestora ține de neglijență, egoism, indiferență, abuz verbal și psihologic – în general, eșecul de a fi părinte, cu grave consecințe asupra copilului. Spectacolul are un univers sonor (Andrei Dinescu, Andrei Raicu) cu o dublă perspectivă, atît exterioară, materializînd auditiv scufundarea în singurătatea anxioasă a lui David prin muzica electronică (cu vocea lui Andrei Dinescu), cît și interioară, prin pasaje de trap (combinații de beat-uri hip-hop, electro și rap).
Spectacolul este jucat alert de șase actori care, cu excepția lui Dragoș Stoica (foarte bun la debut) în rolul lui David, au partituri multiple (Voicu Aaniței, Mara Bugarin, Nicoleta Hâncu, Corina Moise, Ionuț Toader). Derulat într-un spațiu modular cu mai multe funcțiuni (scenografie Ruxandra Preda) și construit pe narațiune fragmentară (dramaturgie Mara Căruțașu, Catinca Drăgănescu), Caracatița chestionează mai multe fenomene ale generației Z, încercînd să puncteze și care este responsabilitatea adulților. Asta face ca narațiunea să fie arborescentă (de unde și titlul) și să integreze fire narative secundare: povestea iubitei lui David, o fată dintr-o familie monoparentală precară, care rămîne însărcinată; povestea familiei tatălui lui David, cu cea de-a doua soție și copilul lor; povestea colegului hărțuit la școală etc. Dorința de a surprinde tabloul social în complexitatea lui, cu toate conexiunile dintre fenomene, are însă și un revers, căci lungește spectacolul și îl aglomerează. El rămîne totuși solid ancorat în realitate și cred că pentru tineri poate avea efect terapeutic, iar pentru părinții lor ar putea fi un semnal pentru a-și chestiona propria relație cu copiii.
Oana Stoica este critic de teatru.
