ARTE PERFORMATIVE

Rătăcirile pariziene m-au condus către un alt pictor, Walter Sickert, puțin cunoscut, descoperit în ultimii ani și prezent la Petit Palais.

Este arta (literatura, teatrul, muzica) o formă de comunicare între două sau mai multe părți sau se consumă în intimitate?

Eul e pernicios cînd se constituie în focar prioritar al artei, dar el nu intervine monoton, căci manifestările îi sînt multiple și ele reclamă evaluări diverse.

Tatăl este un spectacol despre o problemă serioasă a umanității – pierderea identității umane din motive medicale

Aceste gînduri sînt inspirate de propria-mi vîrstă, ca și de un recent spectacol cu Regele Lear semnat de Thomas Ostermeier la Comedia Franceză.

Ce regăsesc la fiecare ediție a Festivalului de Teatru de la Piatra Neamț este un efort de adecvare la problematicile momentului, la crizele lumii și la ideile ce se dezbat, un efort care face festivalul viu, vibrant, departe de formatul obosit de „vitrină” teatrală.

Colecționarul se încrede în ce e unitar, amatorul în ce e disparat. Primul în calea bine trasată, pe care celălalt o refuză, preferînd să avanseze imprevizibil. Două posturi contrarii.

Actorii sînt ghizi printre povești în care protagoniști sînt șapte adolescenți care participă virtual la spectacol.

Festivalurile sînt alcooluri tari. Intense, contagioase, dar și periculoase.

Rock, dans contemporan și o tușă feministă – așa s-ar putea descrie spectacolul lui Jean-Claude Gallotta.

„Fur” este un spectacol despre relația de putere dintre bărbați și femei în mediul artistic și are la bază un roman, „Venus im Pelz” (1870), al scriitorului austriac Leopold Ritter von Sacher-Masoch,

Femeile au constituit adevărate constelații de socialitate. Dacă nu dispuneau de puterea economică sau politică, ele și-au exercitat, în schimb, geniul animînd viața capitalei pe fond de „plăcere” a spiritului comun împărtășită.

Rosencrantz și Guilderstern sînt „jucați” de Hamlet care, în „nebunia” lui, inventează o scenetă.

„Mă uit scîrbit la tot și bun rămas! Dar dacă plec, iubirea-mi cui o las?”

Corpurile sînt grele, teama, deznădejdea, dar și mîngîierea însoțesc un drum care pornește dintr-un acasă spre nu se știe unde.

Degradarea rîsului se produce atunci cînd spectacolele îl cultivă sistematic.

Scena centrală a spectacolului este o masă în familie, în care disensiunile pornesc lent, cu ironii aparent inofensive.

Prospero e ultimul mare rol imaginat de Shakespeare. El e un alter ego al artistului care își ia rămas-bun.

Există vreun „acasă“ pentru oamenii care își părăsesc țările de nevoie?

Cum să trăim împreună? Ce loc rezervăm migranților, refugiaților politici?

„Artistul povestitor ia și trăitul și netrăitul, le topește într-un conținut și le dă o formă.”

Teatrul este o mărturie fără constrîngeri, și de aceea Zholdak îl preferă operei, unde muzica interzice asemenea libertăți extreme.

Pentru comunitatea romă, spectacolul poate fi vindecător căci oferă un exemplu de ieșire din cercul vicios al stigmatizării și precarității.

Vizionat într-o înregistrare, spectacolul își păstrează forța incandescentă în ciuda distanței impuse de camera de filmat.

Frljić descrie dezorientarea cetățeanului aflat la intersecția unor idei, teorii și discursuri contradictorii, căci adevărul și realitatea devin fluide în vremuri convulsive.

El ne privește pe noi, în sală, și, profund melancolic, murmură somnambulic cuvîntul: Mîine.

Pandemia a trecut peste oraș ca un fluture gras și negru, ne spune unul dintre spectacolele cele mai bogate stilistic din festival, semnat de Radu Afrim, de un sarcasm tandru și în același timp plin de speranță.

Avem controlul asupra trăirilor și deciziilor noastre sau ele sînt rezultatul unor procese chimice influențate de diverși factori externi?

„Niciodată singur” (Editura Polirom), acesta e titlul cărții în care Andrei Șerban își evocă prieteni, parteneri sau colaboratori.

Dacă Shakespeare a lăsat în Furtuna vreo concluzie privind, hai să zicem cu vorbe mari, înțelesul vieții, aceasta ar fi că viața este o iluzie.

Spectacolul I was sitting seduce prin perfecțiunea „design”-ului scenografic și prin rafinamentul luminilor care, ulterior, vor deveni marca identitară a esteticii lui Wilson.

Titlul pare ironic: e o casă a durerii, aluzie la calea suferinței (via dolorosa), dar una autoprovocată, ba chiar un pic imaginară.

Lipsește fibra de artist care dă cu tiparele de pereți ca să își găsească propria voce.

Părăseam sala reconciliat cu acest teatru simplu, esențial, teatru existențial care mă consolase la ceas de eliberare temporară, de tranziție repede contrariată.

În România, teatrul are o inerție (sper că nu o rezistență) mai mare la actualizarea formatelor și a conținutului artistic.

Parabolele stabilesc legătura directă, imediat perceptibilă cu auditorii conferințelor sale, cu cei care astfel se hrănesc și se îmbogățesc.

Un text despre moștenirea mamelor: ce model de feminitate preiau fiicele, ce tipare de femei există astăzi în societate și cum ne raportăm la ele.

A nu accepta distrugerea și a viza „repararea” e un act de rezistență. Și totodată de speranță în ciuda încercărilor trăite. De „reînviere”.

Chiritza este chintesența nefardată a națiunii și nu doar în latura sa negativă, ci și în fragilitățile ei – este victima unei înșelăciuni realizate prin explotarea nevoii sale de afecțiune, nevoie acutizată de restricționarea apropierii.

Teatrul și-a reînviat „memoria” atît de discreditată a înregistrărilor de altădată, a arhivelor rar consultate, a ruinelor pe care acum, adesea, le-am revizitat.

Tema festivalului este  „Se souvenir de l’avenir”. Să ne amintim de viitor...

Unde au dus glumele antisemite și confuzia dintre libertatea de expresie și hate speech știm cu toții.

Gen, roz e un spectacol care ar trebui văzut și dezbătut cu toate adolescentele. Ca să învețe să nu mai tacă.

Cum facem teatru, pentru cine și cu ce mize, acum, cînd a trecut aproape un an pandemic?

Parabolele se activează în contexte extreme și doar atunci le resimțim și le recunoaștem puterea.

Practic, VR întreține iluzia spațiului și a apropierii.

Seismograf al cotidianului, teatrul a preluat problemele pandemiei – teama, singurătatea, moartea.

Există și acest tip de a face politică cu parul și făclia în mînă, acest tip de presiune conservatoare care, în cazul de față, coagulează niște energii locale.

„Online-ul ăsta“, cînd e corect realizat și nu deteriorează spectacolul, se definește printr-o natură dublă, aceea de prezență/absență.

Două spectacole vizionate online ridică problema a ceea ce definește identitatea umană – ce rămîne din om dacă dispare memoria sau corpul?