ARTE PERFORMATIVE

Dorința de a surprinde tabloul social în complexitatea lui, cu toate conexiunile dintre fenomene, are însă și un revers.

Un alt plan scanează publicul spectacolului lui Sydi Thal prin relația de prietenie dintre două spectatoare, o evreică și o nemțoaică, ce percep diferit antisemitismul vremii.

Jérôme Bel se joacă aici cu ideea de performer absent, cu non-performerul.

Într-un fel sau altul, noile perspective asupra Livezii de vișini explorează răsturnarea vremurilor de care tot avem parte în ultimii ani.

Minunați performerii cehi, care au făcut slalom prin muzica acelor ani, cu o reconfortantă autoironie, jonglînd cu imagini, costume, coregrafii și mai ales muzică.

Este aici o metaforică poveste despre relația Est-Vest la nivel european, marcată de colonialism și precaritate.

Măsură pentru măsură este un spectacol viu și contemporan prin modul în care narațiunea clasică devine expresia unor probleme actuale.

Delfini ne arată eșuați la marginea empatiei.

Viața consumă personajele cu bucuriile, tristețile și provocările ei.

Căsnicia ratată a fost un factor agravant pentru că a produs deja un prim abandon.

O mutație subtilă s-a produs în teatrul românesc în ultima vreme: perspectiva feminină este integrată tot mai des în spectacole și recunoscută subliminal ca parte din standardul scenic.

Chiar dacă nu poate rezolva problemele, teatrul poate funcționa ca un grup de susținere și asta se întîmplă în Punk Rock.

Perioada postcomunistă în România, în special pînă la aderarea țării la Uniunea Europeană, a fost tumultuoasă din multe punctele de vedere.

Într-un cadru minimalist, cu o regie sigură și trei interpretări excelente, Risipire aduce în teatru temele științifice, o direcție importantă în artă acum.

Ceea ce funcționează aici însă este dinamica coregrafică și ideea individului ca rezultantă a mediului și a istoriei.

Füssli nu pictează o scenă erotică, ci o experiență mnemonică sau onirică. Fără cenzură, dăruire completă. Aceasta-i sursa coșmarului.

În 2023 ar trebui să se producă igienizarea eticii în artele spectacolului.

Rătăcirile pariziene m-au condus către un alt pictor, Walter Sickert, puțin cunoscut, descoperit în ultimii ani și prezent la Petit Palais.

Este arta (literatura, teatrul, muzica) o formă de comunicare între două sau mai multe părți sau se consumă în intimitate?

Eul e pernicios cînd se constituie în focar prioritar al artei, dar el nu intervine monoton, căci manifestările îi sînt multiple și ele reclamă evaluări diverse.

Tatăl este un spectacol despre o problemă serioasă a umanității – pierderea identității umane din motive medicale

Aceste gînduri sînt inspirate de propria-mi vîrstă, ca și de un recent spectacol cu Regele Lear semnat de Thomas Ostermeier la Comedia Franceză.

Ce regăsesc la fiecare ediție a Festivalului de Teatru de la Piatra Neamț este un efort de adecvare la problematicile momentului, la crizele lumii și la ideile ce se dezbat, un efort care face festivalul viu, vibrant, departe de formatul obosit de „vitrină” teatrală.

Colecționarul se încrede în ce e unitar, amatorul în ce e disparat. Primul în calea bine trasată, pe care celălalt o refuză, preferînd să avanseze imprevizibil. Două posturi contrarii.

Actorii sînt ghizi printre povești în care protagoniști sînt șapte adolescenți care participă virtual la spectacol.

Festivalurile sînt alcooluri tari. Intense, contagioase, dar și periculoase.

Rock, dans contemporan și o tușă feministă – așa s-ar putea descrie spectacolul lui Jean-Claude Gallotta.

„Fur” este un spectacol despre relația de putere dintre bărbați și femei în mediul artistic și are la bază un roman, „Venus im Pelz” (1870), al scriitorului austriac Leopold Ritter von Sacher-Masoch,

Femeile au constituit adevărate constelații de socialitate. Dacă nu dispuneau de puterea economică sau politică, ele și-au exercitat, în schimb, geniul animînd viața capitalei pe fond de „plăcere” a spiritului comun împărtășită.

Rosencrantz și Guilderstern sînt „jucați” de Hamlet care, în „nebunia” lui, inventează o scenetă.

„Mă uit scîrbit la tot și bun rămas! Dar dacă plec, iubirea-mi cui o las?”

Corpurile sînt grele, teama, deznădejdea, dar și mîngîierea însoțesc un drum care pornește dintr-un acasă spre nu se știe unde.

Degradarea rîsului se produce atunci cînd spectacolele îl cultivă sistematic.

Scena centrală a spectacolului este o masă în familie, în care disensiunile pornesc lent, cu ironii aparent inofensive.

Prospero e ultimul mare rol imaginat de Shakespeare. El e un alter ego al artistului care își ia rămas-bun.

Există vreun „acasă“ pentru oamenii care își părăsesc țările de nevoie?

Cum să trăim împreună? Ce loc rezervăm migranților, refugiaților politici?

„Artistul povestitor ia și trăitul și netrăitul, le topește într-un conținut și le dă o formă.”

Teatrul este o mărturie fără constrîngeri, și de aceea Zholdak îl preferă operei, unde muzica interzice asemenea libertăți extreme.

Pentru comunitatea romă, spectacolul poate fi vindecător căci oferă un exemplu de ieșire din cercul vicios al stigmatizării și precarității.

Vizionat într-o înregistrare, spectacolul își păstrează forța incandescentă în ciuda distanței impuse de camera de filmat.

Frljić descrie dezorientarea cetățeanului aflat la intersecția unor idei, teorii și discursuri contradictorii, căci adevărul și realitatea devin fluide în vremuri convulsive.

El ne privește pe noi, în sală, și, profund melancolic, murmură somnambulic cuvîntul: Mîine.

Pandemia a trecut peste oraș ca un fluture gras și negru, ne spune unul dintre spectacolele cele mai bogate stilistic din festival, semnat de Radu Afrim, de un sarcasm tandru și în același timp plin de speranță.

Avem controlul asupra trăirilor și deciziilor noastre sau ele sînt rezultatul unor procese chimice influențate de diverși factori externi?

„Niciodată singur” (Editura Polirom), acesta e titlul cărții în care Andrei Șerban își evocă prieteni, parteneri sau colaboratori.

Dacă Shakespeare a lăsat în Furtuna vreo concluzie privind, hai să zicem cu vorbe mari, înțelesul vieții, aceasta ar fi că viața este o iluzie.

Spectacolul I was sitting seduce prin perfecțiunea „design”-ului scenografic și prin rafinamentul luminilor care, ulterior, vor deveni marca identitară a esteticii lui Wilson.

Titlul pare ironic: e o casă a durerii, aluzie la calea suferinței (via dolorosa), dar una autoprovocată, ba chiar un pic imaginară.

Lipsește fibra de artist care dă cu tiparele de pereți ca să își găsească propria voce.