ARTE PERFORMATIVE

Părăseam sala reconciliat cu acest teatru simplu, esențial, teatru existențial care mă consolase la ceas de eliberare temporară, de tranziție repede contrariată.

În România, teatrul are o inerție (sper că nu o rezistență) mai mare la actualizarea formatelor și a conținutului artistic.

Parabolele stabilesc legătura directă, imediat perceptibilă cu auditorii conferințelor sale, cu cei care astfel se hrănesc și se îmbogățesc.

Un text despre moștenirea mamelor: ce model de feminitate preiau fiicele, ce tipare de femei există astăzi în societate și cum ne raportăm la ele.

A nu accepta distrugerea și a viza „repararea” e un act de rezistență. Și totodată de speranță în ciuda încercărilor trăite. De „reînviere”.

Chiritza este chintesența nefardată a națiunii și nu doar în latura sa negativă, ci și în fragilitățile ei – este victima unei înșelăciuni realizate prin explotarea nevoii sale de afecțiune, nevoie acutizată de restricționarea apropierii.

Teatrul și-a reînviat „memoria” atît de discreditată a înregistrărilor de altădată, a arhivelor rar consultate, a ruinelor pe care acum, adesea, le-am revizitat.

Tema festivalului este  „Se souvenir de l’avenir”. Să ne amintim de viitor...

Unde au dus glumele antisemite și confuzia dintre libertatea de expresie și hate speech știm cu toții.

Gen, roz e un spectacol care ar trebui văzut și dezbătut cu toate adolescentele. Ca să învețe să nu mai tacă.

Cum facem teatru, pentru cine și cu ce mize, acum, cînd a trecut aproape un an pandemic?

Parabolele se activează în contexte extreme și doar atunci le resimțim și le recunoaștem puterea.

Practic, VR întreține iluzia spațiului și a apropierii.

Seismograf al cotidianului, teatrul a preluat problemele pandemiei – teama, singurătatea, moartea.

Există și acest tip de a face politică cu parul și făclia în mînă, acest tip de presiune conservatoare care, în cazul de față, coagulează niște energii locale.

„Online-ul ăsta“, cînd e corect realizat și nu deteriorează spectacolul, se definește printr-o natură dublă, aceea de prezență/absență.

Două spectacole vizionate online ridică problema a ceea ce definește identitatea umană – ce rămîne din om dacă dispare memoria sau corpul?

Plasat într-o galerie-bibliotecă, spectacolul conţine personaje cu afecţiuni psihice care le handicapează social.

Folosirea sunetului ca mijloc principal de construcție performativă a generat rezultate spectaculoase.

Umanitatea e azi mascată. Cînd ne vom revedea fără măștile sanitare? Căci, secrete, cele interioare nu vor dispărea odată cu pandemia.

Filmat în diferite spații, în alb-negru, Tom și Jerry 2.0 redă relația de mentorat dintre doi asasini plătiți, evoluția lor profesională și maturizarea în viața personală.

A fost creat un proiect solidar, Avignon Online, pentru a reda o viață virtuală Festivalului OFF, cu  fragmente de video și programul teatrelor.

Pînă la urmă, ca să te găsești pe tine trebuie să ieși din zona de confort a realității.

Spectacolul virtual este o altă artă decît teatrul.

Reprezentarea cazului se face prin reenactment, o repetare (de unde și titlul) exploratorie a realității performate.

Cum ajunge o ideologie umanistă și egalitaristă să fie baza pe care se instalează dictatura?

Poveștile personale a trei femei, mama, fiica, nepoata, prin care se studiază transmiterea transgenerațională a traumelor, sînt prezentate în paralel, ca spațiu și timp, într-o arhitectură dramatică clasică.

Mitchell conectează genul cu dorința și investighează relația dintre ele, atît la nivel interior, cît și la nivelul moralei sociale.

Un univers spectacular luxuriant, decadent, în care tușele poetice, grotești și suprarealiste se suprapun într-o bizară și seducătoare armonie.

Noi căutăm „teatrul peste tot”, oriunde în lume. Și astfel ne constituim într-un ansamblu securitar pe timpuri de însingurare – o consolare!

Dragostea e mută, moartea e încremenită și viața pulsează în jurul lor cu o intensitate agresivă.

Sînt spectacole care rămîn în memorie nu atît prin narațiuni sau construcții scenice, cît prin emoții.

Onorariile pentru prestațiile din spectacolele online ar fi o gură de oxigen pentru acești artiști, dar asta nu se întîmplă.

Teatrul este vehiculul perfect pentru interogarea lipsei de sens.

Am ales cîteva recomandări din puzderia de show-uri care abundă acum pe Internet, în special spectacole ingenioase în demontarea mecanismului scenic și cu oarecare conexiune (involuntară) cu actualitatea acestor zile.

Situația migranților s-a schimbat dramatic: în contextul pandemiei COVID-19, mulți și-au pierdut locul de muncă sau au rămas fără locuință.

Avangarda românească a fost puțin reprezentată în teatru. Dintre regizori, Alexadru Dabija a avut constant un interes pentru absurd și suprarealism.

Venit din teatru, cu un pasaj recent în cinema ca realizator de film, Eugen Jebeleanu semnează prima sa regie de operă, „I was looking to the ceiling and then I saw the sky”.

Copiii învață să-și controleze emoțiile și să supraviețuiască prăbușirii lumilor personale prin solidaritate și creativitate.

Combinația dintre panoramă socială și intrigă de tip polițist, cu un joc actoricesc de calitate, va face, probabil, din „Vinovat. Nevinovat” un spectacol de succes.

Violența domestică și abuzul au o incidență foarte mare în România, cazurile grave, care ajung în presă, devenind aproape cotidiene.

Pe 13 februarie, Centrul de Teatru Educaţional Replika a împlinit cinci ani.

George Enescu apare de curînd în două creaţii parţial complementare, ambele menite să apropie geniul muzical al României de noile generaţii: spectacolul Jurjac al Trupei Frilensăr, la Teatrul LUNI de la Green Hours, şi cartea lui Dan Coman Enescu.

Problema spectacolului ţine de estetică şi de ton. Spectacular, construcţia dramatică este greoaie, cu o teatralitate desuetă.

Spectacolul este un monolog interactiv, performat cu participarea publicului.

Spectacolul este un poem urban „transcris“ ca performance şi/sau instalaţie performativă.

„In Event Of Moon Disaster“ – aşa începe discursul de rezervă scris de William Safire în 1969 pentru preşedintele Nixon, care ar fi trebuit rostit în cazul în care aterizarea pe Lună ar fi fost un eşec şi cei doi astronauţi, Neil Armstrong şi Edwin Aldrin, nu s-ar mai fi întors pe Pămînt.

„Trei surori” este un construct vizual, sonor, performativ, un poem de trei ore care curge în ritmul negrăbit al gîndurilor.

Performate simultan, aceste două reprezentări imateriale ale lucrărilor brâncuşiene, una vizuală şi alta sonoră, şi ale arhivei lor de memorii, semnificaţii şi discursuri pe care le conţin, intră în dialog una cu alta.