Deziluzia fascinației

● Yellow. The Sorrows of Belgium II: REX, text: Peter van Kraaij, Steven Heene, Margit Niederhuber. Regia: Luk Perceval. Muzica: Sam Gysel. Scenografia: Annette Kurz. Filmare și editare: Daniel Demoustier. Cu: Peter Seynaeve, Chris Thys, Lien Wildemeersch, Bert Luppes, Maria Shulga, Oscar Van Rompay, Philip Leonhard Kelz, Valéry Warnotte. Nederlands Toneel Gent, Belgia (NTGent).

Atacurile recente la adresa actriței Maia Morgenstern și a Teatrului Evreiesc de Stat (TES) au readus în atenție recrudescența discursului fascist în societatea românească (atacurile au fost precedate de prima condamnare în România pentru negarea Holocaustului, a lui Vasile Zărnescu, și de inaugurarea la Iași a bustului poetului Octavian Goga, cel care, în calitate de prim-ministru al României, în 1938, a retras cetățenia română a peste 200.000 evrei). TES a reacționat prin difuzarea gratuită a înregistrării spectacolului O lecție de bune maniere de Jean-Claude Grumberg, regia Alexandru Berceanu, care inventariază retorica antisemită în literatura și presa începutului de secol al XX-lea. Arhiva de texte sinistre și în bună parte absurde, care a pregătit calea fascismului, este prezentată sub forma unei lecții oferite de o profesoară (Maia Morgenstern). Rigidă și pedantă, fără a exclude însă o doză de cabotinism, ea devine un personaj caricaturizat, deformat de discurs și de emoțiile din spatele acestuia (ura), iar asta o face, într-o oarecare măsură, comică. Acest comic degrevează discursul de încărcătura lui dramatică, îi maschează potențialul periculos în malițiozitate inofensivă. Unde au dus glumele antisemite și confuzia dintre libertatea de expresie și hate speech știm cu toții.

Am vizionat online de curînd un spectacol creat de regizorul Luk Perceval despre fascism (următoarea vizionare online va fi pe 12 mai, bilete pe www.ntgent.be, cost 12 euro, subtitrare anunțată deocamdată în limbile germană și neerlandeză, posibil să fie adăugată și cea în limba engleză). Perceval a fost comisionat de NTGent (teatru belgian condus din 2018 de regizorul elvețian Milo Rau) pentru o trilogie privind momentele inconfortabile din trecutul Belgiei. Prima parte, Black. The Sorrows of Belgium I: Congo, vizează trecutul colonial al țării, cu dezastrul umanitar produs în Congo sub domnia regelui Leopold al II-lea. Cea de-a doua parte, Yellow. The Sorrows of Belgium II: Rex, vorbește despre fascinația nazistă a flamanzilor în timpul celui de-al doilea război mondial, materializată prin Rex (Rexist Party), un partid naționalist catolic. Cea de-a treia parte, Red, care analizează atacurile teroriste din Bruxelles în 2016, nu a fost încă creată. Cum teatrele au fost mai mult închise în ultimul an, Yellow a fost prezentat online, în format cinematografic (Perceval spune că varianta pentru scenă va fi semnificativ diferită de cea înregistrată), mai mult film decît teatru, foarte intens vizual. Cea mai mare parte din film este alb-negru, o expresie a distanței istorice (unghiul din care se privește e plasat în prezent), dar și o sugestie a tranșării rigide a lucrurilor, fără nuanțe. Finalul filmului, care tratează prezentul, este color. Piesa lui Peter van Kraaij ficționalizează cazuri reale, creînd o poveste narativ coerentă despre o familie flamandă, susținătoare a nazismului. Fiul pleacă pe frontul de Est în armata germană, sora are un iubit soldat, tatăl și mama sînt cuceriți de ideologia nazistă. Fratele tatălui adăpostește însă o evreică și aici se rupe coerența adeziunii familiei la nazism. Filmul e plin de simboluri: steagurile (fără zvastică, Perceval nu agreează explicitarea imaginilor) flutură în vînt, multe și la unison, ninsoarea cade monoton și continuu, adunîndu-se în timp și îngropînd totul sub ea (trimitere la Rusia, unde armata germană a eșuat, dar și la curgerea timpului care arhivează informații și determină schimbarea perspectivei asupra evenimentelor), o coregrafie corală, cu un step bătut milităros, care amintește de paradele armatei germane (muzica originală este cîntată live în spectacol și bine conectată la dramaturgia de scenă, de la elementele repetitive, sacadate, care însoțesc narațiunile militare, la un sound hipnotic pentru glorificarea fascismului). Perceval setează relația dintre flamanzi și nazism în termenii fascinației care excede rațiunii (aici este discutabilă această abordare: se poate pune fascismul pe seama fascinației și dacă da, asta nu înseamnă că se acordă circumstanțe atenuante celor care au ucis în numele acestei ideologii?). Otto Skorzeny, ofițer SS austriac, și Léon Degrelle, șeful Rex, discută despre întîlnirea cu Hitler. Raportarea la Hitler este una de adorație pură prin care se subliniază „umanismul” personajului idolatrizat. Actorii Philip Leonhard Kelz și Valéry Warnotte sînt excepționali în precizia adorației – ochii umezi, vocea ușor tremurată, o oarecare stîngăcie în a vorbi despre idol, dar și nevoia de a se declara contaminați de „măreția” acestuia, iar scena din saună, în care unul îl masează pe celălalt în timp ce vorbesc despre Hitler, este de-a dreptul senzuală. Acest tip de relație între cetățean și Putere, setată erotic, implică o adeziune totală care se fracturează pe măsură ce soldații flamanzi descoperă că sînt tratați ca persoane de categoria a doua în armata nazistă (nu primesc echipament de iarnă pentru a face față climei din Rusia), ba chiar sînt agresați (umiliți, hărțuiți, torturați – pedepsiți cu consecințe fizice grave – pentru „vina” de a fi de altă etnie decît cea germană). Dezvrăjirea are loc treptat, este însoțită de rușine și de sentimentul eșecului. Perspectiva finală, a prezentului, aduce în imagini colorate aceleași personaje așezate în jurul unei mese (țara/identitatea), gîrbovite, înfrînte de istorie. „Acum știm că a fost greșit”, șoptește unul dintre ele. Spectacolul debutează cu imnul Germaniei, Deutschland, Deutschland über alles, cîntat întîi cu infinită și „dreaptă” adorație, ulterior din ce în ce mai disonant și agresiv, și se încheie cu imnul flamand îngînat, o timidă tentativă de recuperare a identității naționale și a demnității personale. Yellow este spectacolul deziluziei unei națiuni, al recunoașterii orbirii.

Retorica extremistă și discursul urii se fac tot mai auzite în ultimii ani. Dacă am uitat istoria,  poate că e timpul să ne-o reamintim.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Oana Monica Nae - O lecție de bune maniere (sus), Maria Shulga - Yellow (jos)