Sfidarea convențiilor
● O. Nimigean, p tlkmnd alba ai bn d POWER, poeme alese și prefață de Bogdan Crețu, cu fotografii de Dan Ciupureanu, Editura Cartier, 2023.
Cartea lui O. Nimigean nu e o antologie de poezie în adevăratul sens al cuvîntului, cu toate că e construită din piese preexistente proiectului de față. Felul în care e alcătuit volumul acesta derivă din poetica autorului, una adversară oricăror forme de constrîngere. Însăși cronologia e înțeleasă ca o formă de constrîngere, în ciuda fatalității imersive. Cartea trebuie citită ca pe ceva de sine stătător, nu ca pe o recapitulare a scrierilor unui autor care a atins deja maturitatea creatoare.
Scrieri alese (1992), Weekend printre mutanți (1993), Adio, adio, dragi poezii (1999), Planeta zero (2001), Nicolina Blues (2007) și Nanabozo (2014) se regăsesc destructurate în cartea de față, extrase din contextele lor inițiale. Nimigean este egal cu sine însuși, nu doar pentru că scrisul lui din vremea debutului e perfect compatibil cu cel din prezent, ci mai ales datorită faptului că autorul încearcă, prin fiecare text, să expulzeze o viziune despre lume, mereu aceeași, la diferite scări. Chiar și cele două romane ale sale, Mortido (2003) și Rădăcina de bucsau (2010), sînt consubstanțiale aceleiași viziuni.
De fapt, O. Nimigean scrie continuu aceeași literatură la diferite grade de intensitate. Bogdan Crețu are dreptate atunci cînd afirmă în prefață că literatura lui Nimigean, „indiferent de gen, reciclează toate convențiile posibile și imposibile, pentru a le suspenda și dizolva prompt, atunci cînd vocea sa inconfundabilă se face auzită. Respinge, dintotdeauna, orice formă de lingușire a cititorului; e, aș spune, unul dintre cei mai exigenți scriitori contemporani, căruia, ca cititor, trebuie să-i faci față”.
Poezia lui Nimigean e o manifestare și, în același timp, o formă de gestionare a insurgenței. Revolta nu e un scop în sine, nu e nici pe departe un mijloc de captare a atenției, ci face parte din ontologia creației sale: „revolta mea face parte / din regula jocului”, găsim într-un text. Răul, pătruns adînc în toate straturile societale, are nevoie de o contrabalansare promptă și asumată definitiv. Insurgența se manifestă ca o stare de necesitate. Cu toate acestea, nu avem de-a face cu supralicitări retorice, scrierile fiind în primul rînd literatură, avînd deci finalitate estetică. Există numeroase situații în care scopul unor texte pare a fi acela de a lua în răspăr anumite clișee. Demersul său are însă o motivație mai profundă. Clișeele apar în literatură ca urmare a mimării gîndirii, una dintre mizele scrisului lui Nimigean fiind tocmai amendarea „gîndirii captive” și a șabloanelor identitare. Circularitatea unor teme și tonul unitar al cărții se datorează faptului că autorul a selecționat doar texte compatibile între ele.
Remixul acesta literar e dovada existenței unui spațiu poetic personal în care voci subiacente structurează un timbru unic. Atitudinea celui ce scrie față de lumea exterioară nu se lasă ușor descifrată. Există o conștientizare a inutilității oricărei forme de protest, dar asta nu-l determină pe poet să-și schimbe felul de a fi și de a se raporta la tot ce există. Tradarea de sine ar fi cu totul de neacceptat. Intransigența pare a fi interfața tuturor trăirilor. Derizoriului i se aplică din cînd în cînd cîte un tratament: „cînd ești terminat e foarte bine ai devenit în sfîrșit poet poet adevărat / fără nici o legătură cu etimologia cuvîntului ai chiar dreptul să îți deschizi sau să nu-ți deschizi un cont în bancă să ocupi sau să nu ocupi un fotoliu în parlament să faci sau să nu faci dragoste cu femei cu bărbați cu copii cu cățele-n călduri”. Exemplele ar putea continua.
Această atitudine are și un recul etic bine controlat. La adevărul personal se poate ajunge doar printr-o rebeliune controlată. Unei lumi „pseudo” e necesar să i se opună o sumă de adevăruri incomode. Poezia, pentru Nimigean, e o cale de a rosti cît se poate de convingător aceste adevăruri incomode, fără însă a-și pierde calitatea de obiect estetic.
Toate volumele lui O. Nimigean anunțau, fiecare la vremea lui, un sfîrșit, o decizie deja luată. Acest lucru e cît se poate de vizibil în Weekend printre mutanți și în Adio, adio, dragi poezii, ca să nu mai vorbim de Planeta zero. Personal, am citit Nanabozo ca pe un fel de Coda, ca pe ceva consemnat după ce totul s-a sfîrșit. Bogdan Crețu îl consideră pe poet un postapocaliptic și afirmă că, pentru acesta, „istoria nu e decît o înșiruire de finaluri”. Romanul, încă inedit, O nouă ultimă zi confirmă aspectul enunțat adineauri. Prin acest „sfîrșit” serial, poetul interoghează rezistența mentală a individului prin actul scrierii.
Există și un regim noir alimentat de tot felul de secvențe ce înfățișează realitatea în plină disoluție. Din acest punct de vedere, poezia lui Nimigean e o permanentă exersare a lucidității: „Un scris căzut pe gînduri, apoi scos / din minți, mîzgîleala neputincioasă a unuia care chiar vrea să spună ceva. Să-ți spună ceva. (Uneori simt că aș putea, în smerenie, să îmi tai, neclintit, calea prin oniria fără sfîrșit a imaginarului, anihilînd locurile comune, ideile primite, fantasmele monstruos ridicate din viscere, odihna înșelătoare a falselor iluminări, fericirea stearpă a extazelor tributare ispitei.) Un spațiu care dizolvă cuvintele. Care le încearcă. Mîncate de rugini și acizi”.
Morbul fără sfîrșit al lumii
În comparație cu mulți alți scriitori care – într-un fel straniu – idealizează răul și suferința, Nimigean transcrie cu distanță și răceală morbul fără sfîrșit al lumii, fără supralicitări retorice, așa cum am mai spus. Există în permanență o incongruență, o imposibilitate de negociere între sine și lume, dovedită de fapte concrete, de fenomene măsurabile, nu de cine știe ce frisoane romantice.
Nimigean e un adversar al ipocriziei, al falsificărilor de orice fel. Frazele sale torențiale par să distragă atenția de la un plan semantic mult mai important, cvasi-ascuns. Există un joc între arborescență și simplificare, între viziunea integratoare și schițare. Tragismul nu e astfel livrat direct pentru că nu trebuie să se facă paradă de concluzii amare, de nici un fel de adevăruri rostite răspicat: „Ți s-a făcut silă de trucuri, de reflexele înscrise în gene. Nu vrei să / te mai atingi de obiecte, de celălalt, de tine. Un loc difuz, un loc / fără dimensiuni (nu trupul). Să-ți trasezi teritoriul prin implozie: / «le vide, le noir, le nu». La distanță de pereții carcase, sprijinit pe / nimic, printre fermionii lui Majorana. (Nu vrei să mai atingi. Să / te mai molipsești.) Izolat într-un sicriu de beton, ca un reactor / nuclear avariat. Scoțînd la iveală marioneta. Asociind-o unui rol / social, ducînd-o să semneze state de plată. Totuși cine îți stă mult / în preajmă se ofilește și moare. Iar cine te iubește să trezește singur / într-un deșert de siliciu. Se trezește singur cu inima plutind între / oasele goale. Degeaba plîngi repetîndu-ți cuvintele principeselor: / «Mamă, acum știm de unde ne tragem, avem o patrie.»”.
Chestiunea patriei e intens „discutată” aici. În aparență este supratema cărții sau, cel puțin, tema dominantă, piesa care se repetă. Dar sentimentul disoluției și conștientizarea lipsei de sens a unor gesturi umane îmi par a fi elementele care se ridică deasupra aspectelor legate de contingent, de imediat. Nimigean ajunge la o anumită generalizare, în mod paradoxal, tocmai prin numirea directă a unor realități specifice, prin particularizări precise. Din poezia autorului se poate deduce o anumită ideatică compatibilă cu cea din publicistica și din eseistica sa, dar apare pericolul ca acesta să fie interpretat prin intermediul propriilor lui cuvinte. Nimigean inserează în textele sale mici indicii utile procesului hermeneutic. În unele situații, acestea se dovedesc a fi niște capcane. Nimigean își selectează astfel cititorii.
Dimensiunea ludică a acestei cărți o pune și mai bine în evidență pe cea tragică. Ce mai poți face după ce totul s-a terminat, după ce însăși poezia și-a epuizat forța de expresie? Rîzi histrionic, te iei pe tine însuți în balon: „nimigean ovidiu / scrie poezii / hai călcați pe vîrfuri / nu-l treziți copii / nimigean ovidiu / a ieșit din sine / nu-l smintiți să-și ducă / opera la fine / nimigean ovidiu / e rău și ursuz / dacă îi ajunge / zgomot la auz / nimigean ovidiu / de voi se ascunde / pentru a vă scrie / poezii profunde”. Dar componenta anecdotică a cărții nu este dominantă. Oare e vorba despre histrionism la Nimigean? Cred că nu. Rîsul e asumat ca grimasă. Rîsul e cealaltă formă de a plînge. Apoi e nevoie de reașezarea energiilor. Dar tot ceea ce există se transformă în opusul său.
Ultimele pagini din p tlkmnd alba ai bn d POWER mărturisesc o transformare eșuată. A cui în ce? Nu contează prea mult răspunsul. Titlul cărții, pe lîngă faptul că numește la modul ironic iluzia puterii scriitorului, reprezintă însăși spargerea convenției titlului. Prin urmare, întreaga carte își propune (deloc manifest) să spargă tot felul de convenții. Totul poate fi oprit și repornit, literatura fiind în definitiv o sfidare a convențiilor: „lumină care înlătură aparența care s-ar părea că te absoarbe în ea însăși / (truc optic? Grație a sinelui?) cuiva îi ardea fața ca soarele / altcineva devenise un blob iradiant pe prispa de piatră din sihle un frate / începuse să zboare o soră plutea ușoară printre icoane alteia doar / îi sîngerau mîinile așa se spune la adunări pioase (unde e plin de / bigoți) mi-am prins pe sfoară la geam cu cleștii de rufe radiografiile / n-a mai rămas nimic pămîntesc între oasele iliace (în cabina de / la radiologie voi fi devenit un fel de sfînt) cum să-ți cîștigi viața / pierzînd-o?”. (Trebuie remarcat și faptul că Dan Ciupureanu realizează transpuneri vizuale cît se poate de sugestive.)
O. Nimigean nu doar acordă cititorului acces la realitatea distorsionată pe care o asamblează, ci îl face parte integrantă a acesteia. Prin această metodă de îmbinare a artificiilor de construcție/expunere poetică, a stilului lingvistic aspru și aproape întotdeauna codat cu refugiile imagistice discrete, autorul pare să se reinventeze la nesfîrșit, rămînînd totodată același la nivel profund. Dincolo de toate acestea, vocea poetului se distinge clar și puternic în polifonia literaturii de azi. Inclasabil din punct de vedere generațional, O. Nimigean este unul dintre cei mai originali și substanțiali scriitori români contemporani.
Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, Editura Cartier, 2021.
