audio și n-am cuvinte

Vocea lui Del Rey rămîne centrală și omniprezentă, la fel ca în operele precedente.

Ibrahim Maalouf, cîndva un promițător talent în jazz, e pe cale să devină un superstar world music după nominalizarea Grammy

Fuse, noul album al duo-ului britanic, merită o inimioară roșie – „What is left to lose? / Nothing left to lose”.

Mai interesant decît limbajul sărac al versurilor, care ar fi familiare unui psihoterapeut de liceu.

De fapt, pop-ul ăsta cu chitară, cvasi-electronizat și vag folkist al formației Black Lilys s-ar putea revendica de la un spațiu al sound-ului alt-indie-pop de ani 2000/2010.

Orice viață are capătul ei, pînă la care nu e tocmai clar ce avem de făcut.

Dar, surprinzător, Memento Mori este și albumul pe care Depeche Mode sună cel mai puțin a Depeche Mode

Oricum, alternativele care să acopere acest cîmp liric/stilistic se împuținează.

Să fie cam opt ani de cînd Laura Les și Dylan Brady și-au numit duo-ul după o întîmplare involuntar amuzantă.

Timișoara și Clujul s-au sincronizat, inclusiv în interes politic, în ambiția de a consacra două festivaluri jazz de centru de capitală regională – JazzX și Jazz in the Park

Acum vreo trei ani, într-un interviu pentru publicația engleză Uncut, Georgia Hubley, una dintre treimile artistice din interiorul Yo La Tengo

Pedro Martins & Michael Pipoquinha și Vincent Peirani vor concerta în Club Control din București pe 27 februarie, respectiv 20 martie.

O voce cam dezabuzată, un beat atît de plin de sine, o poveste cît un clișeu, dar narată cum trebuie.

Nu doar Steven Wilson a avut un an intens, ci și celălalt Wilson esențial al prog-rock-ului britanic, Damian Wilson.

Aici e Iggy dorindu-și și nereușind să-l imite pe un alt Iggy, cel dintr-o altă eră.

Nu cred că am dus vreodată lipsă de dive în cultura noastră pop – înainte de ’90, Angela Similea ori Corina Chiriac dominau preferințele și colecțiile de discuri Electrecord, dominație de gen ce s-a păstrat și în anii ’90

Ca și Tranquility Base Hotel & Casino, LP-ul revenirii din anul 2018, cea mai nouă operă Arctic Monkeys, The Car, se revendică unei fotografii „de maturitate”.

Gloriile optzeciste se întorc să umple un vid de candoare umanistă ce se cască în muzica modernă, dominată de mize psihotrope, ideologice, tendințe explicative ori refugiată în spațiul instrumental.

Iar peste toate astea stă vocea lui Gaye Su Akyol, versatilă și stăpînă pe situație.

Ambii artiști sînt specializați în conținut inerent plictisitor ce eludează percepții superficiale, dar în același timp angoasează ca muzică în surdină.

Chiar dacă punch-ul primelor albume a rămas în urmă, în 2022 M.I.A. propune tot o formulă a insurgenței.

Jazz-ul postmodern se întoarce în cluburile noastre după o spectaculoasă ofertă de festivaluri de peste vară; să fim o piață așa primitoare chiar și cu cele mai elitiste nișe?

Foarte probabil că acesta este motivul pentru care Stumpwork poate fi tot ceea ce a fost anul trecut New Long Leg, dar este încărcat, pe fond, cu mai multă autonomie, cu mai mult spațiu, cu mai multă atmosferă.

Lansat în anii ’90, grupul a căutat numitorul comun între Einstürzende Neubauten și Public Enemy, inspirînd o preocupare pentru ingineria sonoră ce avea să distorsioneze semnificativ hip-hop-ul douămiist.

„Fungal City” devine într-un fel portalul de decriptare a unui LP pe care Björk ajunge adesea să se citeze pe ea însăși, trasînd limitele unui LP care de prea multe ori vrea să epateze.

Ambele au boicotat cel puțin cîte un eveniment în care Trump a încercat să se asocieze electoral cu scena country, dar mai mult decît asta ar trebui să conteze excelentele lor albume recente.

Dezbrăcat de pompa, efervescența și galvanitatea primelor opere discografice ale The Mars Volta, noul album poate fi o ecuație cu prea multe necunoscute pentru vechii fani, dar are caracter și culoare.

Am crescut cu minciuna persistentă că ultimele inovații muzicale s-ar fi realizat în anii ’70.

Reset, albumul creat de Panda Bear și Sonic Boom, a fost lansat pe 12 august de casa de discuri britanică Domino.

Tears for Fears, celebri pentru răsunătorul succes „Shout” al epocii Thatcher, dar și pentru chica optzecistă pe care o promovau la vremea respectivă, ar părea că se relansează a doua oară după 18 ani de absență, însă reformarea propriu-zisă a avut loc cu ocazia albumului precedent, din 2004.

Așa se face că cel mai proaspăt release, Boulder Blues, înregistrat între 2020 și 2022 în Israel, Marea Britanie, Mexic și Germania – locurile în care trăiesc astăzi cei nouă componenți ai grupului și muzicienii invitați la conceperea noului album –, conține toate detaliile plastice amintite

Vara aceasta festivalurile de jazz cu tradiție din zona Clujului (Jazz in the Park, Smida Jazz) plusează cu programe mai spectaculoase și expansive.

Mișcarea #MeToo a avut interesante efecte colaterale, unul dintre acestea e valul de trupe dark-rock invocînd condiția magic-răzbunătoare a femeii.

Albumele Meshuggah se folosesc de ritmuri sfredelitoare și o voce metal lătrată pentru o poziționare comercială cît de cît coerentă măcar pentru comunitatea metal, un ambalaj ce permite prezentarea live și pentru cei mai puțin interesați de identitatea chitaristico-matematică a lui Thordendal.

Considerate atunci prea bizare, vor fi lansate, din nou, 30 de ani mai tîrziu, devenind un fel de dioramă a felului în care a putut naviga o fabuloasă formație uitată a anilor ’80 prin soundscape-ul începutului deceniului următor.

Nu ne-am lămurit încă dacă există un gen muzical LGBT, ori dacă ideea de gen mai are vreo noimă în general, însă sesizăm o propagare a sexualității alternative în zone muzicale conservator-tradiționaliste asociate identitar cu bigotismul, cu electoratul lui Trump, cu viața lipsită de dileme.

De la premiul acela neașteptat și pînă astăzi, Kendrick Lamar a fost mai degrabă absent.

Grimus ies din pandemie cu un album în limba maternă ce le oferă mai mult spațiu de manevră pentru poezie.

Pe MNB, scriitura muzicală a lui Boiangiu are cîrlig – e un LP cu multe ricoșeuri tematice, sărind zglobiu de la una la alta.

Gărîna. În materie de legende care eludează genurile, concertul Soft Machine s-ar putea să fie cel mai important concert al vremurilor recente pe teritoriul nostru.

Melanjul acela brizant de muzică și politică este transplantat de cei doi Vylani și pe cel mai nou album al lor.

Danezii Efterklang se aventurează prin părțile noastre să-și prezinte cel mai recent album, cu adevărat unul de primăvară, încărcat de candoare și speranță, în contrasensul mersului mondial al lucrurilor.

LP-ul lansat în luna martie a acestui an e deopotrivă captivant și entertaining, ludic și profund, absurd și (auto)reflexiv.

Schnellertollermeier e pentru fanii preciziei elvețiene, însă o variantă mai brutalistă (în sensul din arhitectură) decît alți elvețieni pe care i-am prezentat drept creatori de muzică metronomică –  Ronin, Sonar etc.

Pare mai degrabă o combinație aproape reușită de Gavroche și Oliver Twist, ajuns astăzi la 43 de ani, lecuit de ceva veme de droguri, aparent sătul de viața supravoltată din trecutul nu foarte îndepărtat și probabil rușinat de faptul că ultima lui trupă de acompaniament se numea The Puta Madres.

Cutia de bijuterii a rockerului român se poate îmbogăți cu un nou proiect memorabilia, omagiu adus uneia dintre figurile pop-rock proeminente cu care a crescut generația mea.

Stromae aducea în muzica momentului un paradoxal balans între optimismul imprudent al unui pop house exotic, în care sound-urile ieșeau pur și simplu în afara Occidentului stereotipal, și pesimismul actualității.

Am nimerit peste două albume de dragoste recuperată, poate tardivă, ale unor muzicieni care au absentat ceva vreme și li s-a simțit absența.

APTBS a reușit să-și construiască și păstreze și o sofisticare stilistică, dar și o cadență onorabilă, lansînd albume la fiecare doi-trei ani.

Primii doi conduc organizația muzicală The Felice Brothers, de care al treilea s-a desprins în urmă cu mai bine de zece ani pentru grupul The Duke & The King, apoi pentru o carieră solo.

Te întrebi cînd și cum apare un nou val și dacă nu cumva am trecut de vremea postismelor.

Dub este o tulpină de muzică electronică eclozată din reggae, primenită în ecouri și reverberații pentru a obține un sound mai electro-artificial.

(Tumbl)R&B-ul gotic și narcotizat din anii mixtape-urilor de la începutul carierei s-a transformat astăzi în diverse shortcut-uri lucioase către cel mai revoluționar deceniu al pop-ului.

Am fost luat pe nepregătite de avalanșa de talente pe care nu le știam, membri ai cooperativei muzicale Jam Circle, reunind opt trupe într-un mega-jam session semipremeditat.

O ilustrată vintage, colorizată și circulată, purtînd ștampila celei ce a fost cîndva poșta Regatului Sîrbo-Croato-Sloven, devine foarte transparentă pentru revendicările universului sonor al cîntecelor care stau dedesubt.

Se cuvine să ne întrebăm cine sînt Hendricșii și Jimmy Page-ii ultimilor 30 de ani.

Există cîteva albume referențiale ale istoriei locale recente, marcate fie de sound-ul lor, fie de faptul că au captat discursiv anumite perioade.

Democratizarea artistică adusă de digitizare, pentru a îngădui să facă muzică și celor care nu-s în stare să țină un instrument în mînă, a început cu epoca sintetizatoarelor, ducînd la o frustrare sistemică a absolvenților de Conservator, dar și la mega-festivalurile de muzică stroboscopică ce ne-au năpădit.

Formație nouăzecistă de britpop, aripa sensibilă și mai mult folk, trupa din Londra a alunecat, în decadele ce au urmat, într-un vertij aproape alt-prog.

O cutumă cu care industria noastră muzicală e mai puțin familiarizată se numește prin alte părți memorabilia, „sindromul colecționarului” ori e pur și simplu un simț al aniversării.