Vremea schimbării
● The Mars Volta, The Mars Volta, Clouds Hill, 2022.
„Cel mai revoluționar gest pe care îl putem face este să creăm un album de muzică pop. (…) Putem să redefinim oricînd ceea ce sîntem și să mergem mai departe. Am crezut încă de la începuturile formației că totul este posibil, iar ziua de astăzi ne dovedește că nu ne-am înșelat”, îi spunea, acum o lună, Cedric Bixler-Zavala, vocalistul formației The Mars Volta, lui John Doran într-un interviu pentru publicația britanică The Guardian. Acum exact zece ani, Bixler-Zavala și Omar Rodríguez-López, celălalt component stabil al trupei fondate în El Paso, Texas, își spuneau un surprinzător adio, urmare a intrării primului dintre ei în rîndurile cotizanților Bisericii Scientologice. Lăsau în urmă șase LP-uri consistente și originale, o activitate de vreo 12 ani și o sumedenie de fani bine anturați de sound-ul progresiv insolit, cu rădăcini în subculturile americane de hardcore și alternativ, și concertele spectaculoase. Noctourniquet, discul dinaintea acelei despărțiri intempestive, lansat în primăvara lui 2012, lăsase lucrurile într-o zonă de mijloc – nici prea-prea, nici foarte-foarte, era totuși o încercare (prea) transparentă de a evada un pic din zona de confort. Sigur, această direcție stilistică venea poate și ca rezultat al absenței colaboratorilor clasici ai cuplului Bixler-Zavala – Rodríguez-López, nume precum John Frusciante sau Isaiah „Ikey” Owens. În consecință, noul album al The Mars Volta, care poartă chiar numele band-ului, devine un gest revoluționar doar dacă nu i-ai ascultat amintitul cîntec de lebădă, și el o tentativă de a păși pe teritoriul (cosmic) pop-ului – hai să presupunem că s-a vrut într-o manieră pe care o propunea prin 1983 și Yes, cu frapantul 90125 –, dar fără a găsi întotdeauna calea cea mai potrivită.
Cu acest recent album eponim, The Mars Volta e pe drumul cel bun, unul pe care a călcat cîndva apăsat și, să zicem, Peter Gabriel. Sau, ca să sune și mai cinstit, unul al muzicii de dans așa cum a văzut-o la un moment dat și Peter Gabriel: percuții tropicale și sintetizatoare proggy, chitare elastice și dueturi vocale emotive, texturi electronice într-o continuă transformare și detururi armonice – un asamblaj eterogen, între glam (David Bowie) și soft (Steely Dan), care funcționează de multe ori bine. Ca în opener-ul „Blacklight Shine”, de exemplu. Sau în următoarele patru piese de pe album: „Graveyard Love”, „Shore Story”, „Black Condolences” și „Vigil”. E iarăși, ca și, parțial, în cazul lui Noctourniquet, un pas în lateral pentru TMV, dar de data aceasta unul făcut cu lecția „experimentului” asimilată. Dezbrăcat de pompa, efervescența și galvanitatea primelor opere discografice ale The Mars Volta, noul album poate fi o ecuație cu prea multe necunoscute pentru vechii fani, dar are caracter și culoare.
Paul Breazu este jurnalist.
