MUZICĂ

Curînd ne vor vizita artiști de la celălalt capăt al lumii, din Noua Zeelandă și Australia, care au acumulat cu sîrguință simpatie internațională și și-au făcut în cele din urmă curaj să ne caute și pe noi pe hartă.

Pentru un succes total însă, festivalul ar fi meritat o promovare mai extinsă.

The Rolling Stones este o formație în (plină) activitate, niciodată întreruptă, niciodată scurtcircuitată de ego-urile supraexpandate ale componenților.

Lansările din acest an au arătat un grup în formă maximă.

Au trecut de atunci destui ani și o salbă de încă șase albume de studio, ultimul dintre ele lansat în aprilie anul acesta și botezat A Kiss for the Whole World

Magnus Öström Group vor concerta în Club Control din București, în seria concertelor Jazz Nouveau, vineri, 6 noiembrie.

Din această întîlnire a ieșit, după vreo șase ani, o operă inegală, dar total adictivă.

Algiers va concerta pe 4 octombrie la Control Club.

Prefer oricînd festivalurile de provincie față de megaconcertele bucureștene cu presiune socială.

Dorsetul meu este lumină și întuneric, extaz și melancolie. Dacă stai în vîrful Dealului Eggardon.

Grupul elvețian Burning Witches proiectează o imagine de „Barbie în iad”, ar putea contribui la o eventuală continuare horror a filmului.

Muzica unor xxxtentacion și Lil Pump le datorează destule binomului Rubin-West.

Albumul are o natură participativă.

Frații Ron și Russell Mael au fost întotdeauna „anomalia” din rock-ul/pop-ul american, încă de la sfîrșitul anilor ’60 și începutul deceniului următor, vremea unor proiecte ca Urban Renewal Project sau Halfnelson.

Probabil va fi mai multă trompetă în cvartetul condus de Ahmed, dar recomand călduros anvergura proiectului Brunello-Ahmed-Louca-Frattini.

Nu sînt un fan al acestei orientări conservatoare spre trecut, dar mă bucur de fiecare strop de Rival Sons, iar noul album e unul din cele mai reușite ale lor.

Cel mai nou LP al Sigur Rós, Átta, lansat recent, după o lungă pauză discografică de zece ani, nu face, evident, excepție în toată această listă începută cu Ágætis byrjun.

Azi au și ei o vîrstă, are și prima generație de IT-iști o vîrstă, are și Posada Rock o vîrstă.

Vocea lui Del Rey rămîne centrală și omniprezentă, la fel ca în operele precedente.

Ibrahim Maalouf, cîndva un promițător talent în jazz, e pe cale să devină un superstar world music după nominalizarea Grammy

Fuse, noul album al duo-ului britanic, merită o inimioară roșie – „What is left to lose? / Nothing left to lose”.

Mai interesant decît limbajul sărac al versurilor, care ar fi familiare unui psihoterapeut de liceu.

De fapt, pop-ul ăsta cu chitară, cvasi-electronizat și vag folkist al formației Black Lilys s-ar putea revendica de la un spațiu al sound-ului alt-indie-pop de ani 2000/2010.

Orice viață are capătul ei, pînă la care nu e tocmai clar ce avem de făcut.

Dar, surprinzător, Memento Mori este și albumul pe care Depeche Mode sună cel mai puțin a Depeche Mode

Oricum, alternativele care să acopere acest cîmp liric/stilistic se împuținează.

Să fie cam opt ani de cînd Laura Les și Dylan Brady și-au numit duo-ul după o întîmplare involuntar amuzantă.

Timișoara și Clujul s-au sincronizat, inclusiv în interes politic, în ambiția de a consacra două festivaluri jazz de centru de capitală regională – JazzX și Jazz in the Park

Acum vreo trei ani, într-un interviu pentru publicația engleză Uncut, Georgia Hubley, una dintre treimile artistice din interiorul Yo La Tengo

Pedro Martins & Michael Pipoquinha și Vincent Peirani vor concerta în Club Control din București pe 27 februarie, respectiv 20 martie.

O voce cam dezabuzată, un beat atît de plin de sine, o poveste cît un clișeu, dar narată cum trebuie.

Nu doar Steven Wilson a avut un an intens, ci și celălalt Wilson esențial al prog-rock-ului britanic, Damian Wilson.

Aici e Iggy dorindu-și și nereușind să-l imite pe un alt Iggy, cel dintr-o altă eră.

Nu cred că am dus vreodată lipsă de dive în cultura noastră pop – înainte de ’90, Angela Similea ori Corina Chiriac dominau preferințele și colecțiile de discuri Electrecord, dominație de gen ce s-a păstrat și în anii ’90

Ca și Tranquility Base Hotel & Casino, LP-ul revenirii din anul 2018, cea mai nouă operă Arctic Monkeys, The Car, se revendică unei fotografii „de maturitate”.

Gloriile optzeciste se întorc să umple un vid de candoare umanistă ce se cască în muzica modernă, dominată de mize psihotrope, ideologice, tendințe explicative ori refugiată în spațiul instrumental.

Iar peste toate astea stă vocea lui Gaye Su Akyol, versatilă și stăpînă pe situație.

Ambii artiști sînt specializați în conținut inerent plictisitor ce eludează percepții superficiale, dar în același timp angoasează ca muzică în surdină.

Chiar dacă punch-ul primelor albume a rămas în urmă, în 2022 M.I.A. propune tot o formulă a insurgenței.

Jazz-ul postmodern se întoarce în cluburile noastre după o spectaculoasă ofertă de festivaluri de peste vară; să fim o piață așa primitoare chiar și cu cele mai elitiste nișe?

Foarte probabil că acesta este motivul pentru care Stumpwork poate fi tot ceea ce a fost anul trecut New Long Leg, dar este încărcat, pe fond, cu mai multă autonomie, cu mai mult spațiu, cu mai multă atmosferă.

Lansat în anii ’90, grupul a căutat numitorul comun între Einstürzende Neubauten și Public Enemy, inspirînd o preocupare pentru ingineria sonoră ce avea să distorsioneze semnificativ hip-hop-ul douămiist.

„Fungal City” devine într-un fel portalul de decriptare a unui LP pe care Björk ajunge adesea să se citeze pe ea însăși, trasînd limitele unui LP care de prea multe ori vrea să epateze.

Ambele au boicotat cel puțin cîte un eveniment în care Trump a încercat să se asocieze electoral cu scena country, dar mai mult decît asta ar trebui să conteze excelentele lor albume recente.

Dezbrăcat de pompa, efervescența și galvanitatea primelor opere discografice ale The Mars Volta, noul album poate fi o ecuație cu prea multe necunoscute pentru vechii fani, dar are caracter și culoare.

Am crescut cu minciuna persistentă că ultimele inovații muzicale s-ar fi realizat în anii ’70.

Reset, albumul creat de Panda Bear și Sonic Boom, a fost lansat pe 12 august de casa de discuri britanică Domino.

Tears for Fears, celebri pentru răsunătorul succes „Shout” al epocii Thatcher, dar și pentru chica optzecistă pe care o promovau la vremea respectivă, ar părea că se relansează a doua oară după 18 ani de absență, însă reformarea propriu-zisă a avut loc cu ocazia albumului precedent, din 2004.

Așa se face că cel mai proaspăt release, Boulder Blues, înregistrat între 2020 și 2022 în Israel, Marea Britanie, Mexic și Germania – locurile în care trăiesc astăzi cei nouă componenți ai grupului și muzicienii invitați la conceperea noului album –, conține toate detaliile plastice amintite

Vara aceasta festivalurile de jazz cu tradiție din zona Clujului (Jazz in the Park, Smida Jazz) plusează cu programe mai spectaculoase și expansive.