Solo & solos
● The Veils, Total Depravity, Nettwerk Productions, 2016.
● The Necks, Travel, self release, 2023.
Curînd ne vor vizita artiști de la celălalt capăt al lumii, din Noua Zeelandă și Australia, care au acumulat cu sîrguință simpatie internațională și și-au făcut în cele din urmă curaj să ne caute și pe noi pe hartă.
Despre cel mai recent album The Veils, grupul lui Finn Andrews, apucasem să scriu în primăvară, însă, răsfoind prin selecțiile personale de 20 de albume pe care vreau să le țin minte cu orice preț din fiecare an ce trece, am remarcat că și albumul precedent (din 2016) a prins lista respectivă, ceea ce apropie grupul de statutul pentru care se cuvine să procur un tricou cu ei. Am strîmbat puțin din nas atunci la familiaritatea cu numeroase (și diverse) influențe reciclate de The Veils, dar Finn Andrews e onest, el însuși se prezintă drept „un Nick Cave la reducere”. Unele influențe l-au ajuns indirect, prin intermediul tatălui său Barry Andrews, membru al grupurilor XTC și Shriekback – veterani punk și post-punk ai anilor ’70-’80 (al doilea grup e încă activ). E posibil ca Nick Cave să fi învățat de la respectivii o parte din lucrurile pe care Finn Andrews le asimilează, în acea scenă britanică a vaselor comunicante care au îmbinat coerent art rock-ul romantic cu punk-ul revoltat politic. Scena era deja formată cînd Cave a aterizat în ea, și l-a transformat în aceeași măsură în care a transformat-o la rîndul lui.
Dar să revin la albumul care mi i-a scos pe The Veils în cale, pe atunci pe cale cinematografică într-un context în care David Lynch recomanda grupul, Sorrentino și Tim Burton le folosiseră unele piese, iar materialul era primit ca o consolare pentru cei ce regretau pierderea lui David Bowie și concomitent îndepărtarea lui Nick Cave de rock. Vîlva din jurul grupului fusese deja generată în baza albumelor precedente și a pedigree-ului familiei lui Andrews, așa că Total Depravity a prins din prima, ieșind de pe mîna producătorului El-P (Run the Jewels), care a electrificat semnificativ semnătura stilistică, adăugînd la ceea ce era perceput drept o actualizare a ideilor lui Bowie și Cave unele elemente care duc cu gîndul la Coil, The Black Keys și la purgatoriile cu lumină pîlpîind imaginate de David Lynch.
Tot din părțile acelea vom avea parte și de niște jazz de improvizație oferit de The Necks, grup instrumental despre care se spune că nu cîntă niciodată solo-uri, ori că toată muzica lor e alcătuită din solo-uri paralele dezinteresate de vreo structură planificată-premeditată, revărsîndu-se în calupuri de 20-30 de minute care nu sînt neapărat reproductibile în concerte. Grupul a perfecționat măiestria improvizației cu minimul necesar de scule pentru această abordare – Chris Abrahams la pian și orgă, Tony Buck la ritmuri și chitară, Lloyd Swanton la tot ce ține de bas.
Australia îi venerează încă din anii ’80 drept răspuns al jazzului la krautrock-ul celor de la Can, ori la versiunile orchestral-percusive ale genului promovate de Philip Glass. E de notorietate că grupul refuză adesea să-și cînte albumele în concerte, oferind experiențe proaspete și riscante în care spectatorul găsește puține ancore recognoscibile, obligat să navigheze prin momente irepetabile și valuri necunoscute. Poate fi vorba de o nepăsare a grupului de a-și ține minte propriile piese, ori de o misiune sacră a creației continue, un șuvoi generativ muzical fără sfîrșit spre care albumele se deschid doar ca ferestre de circumstanță. Distincțiile esențiale între concerte sau piese sînt date de membrul/instrumentul însărcinat să dea startul, urmat de ceilalți doi la distanțe decise pe loc. Noul album e împărțit în patru piese-flux diferențiate exact după acest criteriu.
Finn Andrews / The Veils va concerta în Clubul Control din București pe 5 decembrie, iar The Necks pe 8 decembrie.
Aron Biro este autorul blog-ului https://aronbiro.blogspot.com.
