pe de altă carte

Îi las plăcerea să reflecteze asupra

Roman vorbit prin încrucișări de voci, ele însele încrucișate biografic în feluri atît de neașteptate, cartea lui Bogdan Crețu reușește performanța unei povești de dragoste care evită consecvent patetismul.

Critica devine, astfel, şi recurs, pledînd, ca într-o instanţă, pe scena jurnalisticii politice şi a diplomaţiei europene pentru respectarea dreptului de liberă exprimare şi împotriva măsurilor abuzive ale regimului.

Mi-ar plăcea să se vorbească mai mult despre acest volum, luciditatea lui cioraniană merită.

Fără s-o știe, Șerban Tomșa a dat, prin aceste cu totul pasionante Amintiri, un testament: avea să le supraviețuiască numai cîteva luni.

Camil Petrescu iese ceva mai onorabil, iar cu Sadoveanu istoricul literar este destul de îngăduitor.

Impostorul își propune să readucă la viață toate frămîntările sociale ale unei epoci, prin intermediul cîtorva personaje situate de ambele părți ale baricadei.

Mi‑e greu să cred că proza lui Mircea Eliade ar putea fi înțeleasă pe deplin fără dialectica sacru‑profan.

Sînt fericit și-o iubesc.

Cred că o iniţiativă a traducerii lui ar fi cu profit pentru literatura română contemporană.

Negarea radicală a „binarității”

De savurat pe îndelete, în toate aromele lui.

N-aș fi aflat de acest eseu (sau, în tot cazul, nu în timp util pentru a-l recenza) dacă n-ar fi adus vorba de el Dan Gulea, chiar aici, într-un dosar recent al Dilemei vechi.

Precauția empatiei, cuvînt folosit explicit în aceeași mărturisire, e justificată de acest veritabil mozaic sociologic și psihologic pe care-l desfășoară volumul.

La Cheever, stranietatea vine dintr-o sciziune profundă și radicală aflată în inima fiecărei povestiri.

Transparenţa scriiturii şi a referinţelor este evidentă

E ceea ce, intuind, Paul Cernat aplică expert, pînă într-acolo încît studiul lui lasă, nu o dată, senzația de enciclopedie vivantă.

Dacă ar fi scris ceva, Da Gama, Columb și Magellan ar fi fost astăzi între cei mai citiți autori.

Hermeneutica biblică a lui David Grossman – impietate absolută! – caută omul din spatele mitului

Oriunde am privi, în biografia dramatică a lui Steinhardt, individul este nevoit a se ascunde.

În sfîrșit, poate că e doar înclinația mea de practician, dar mi se pare că adevăratul tur de forță al lui David Damrosch se petrece „la firul ierbii”

Cristina Chira și Emilia Faur au debutat în volum și au făcut-o, iată, pro­mițător. Să vedem cît și cum vor merge mai departe.

Dacă şi-a propus să angajeze energii cinegetic-detectivistice, atunci Femeia de marţipan e un roman detectivistic ratat, în opinia mea.

Aș fi preferat ca Bilete de sinucigaș să fi avut pur și simplu paginile albe

Bun, în tot cazul, ușor melancolic, ușor retro, noul roman al lui Mircea Pricăjan e o meditație la sensurile încurcate ale istoriei.

Galaad este, fără îndoială, unul dintre cele mai frumoase romane scrise în literatura americană a ultimelor decenii.

Demonstraţia critică a Ruxandrei Cesereanu devine captivantă.

În speranța că va veni, poate nu peste mult, ziua în care autorul Ninsorii electrice va avea parte de o ediție critică integrală pe măsura manuscriselor pe care le-a lăsat.

Definitiv. O trilogie chiar marchează un punct notabil în proza românească de azi.

Noul diagnostic îl răstoarnă sau îl echilibrează pe cel vechi: multă gingăşie şi un dram de forţă.

Într-un restaurant li se strigă „Go back to Russia!”, iar viața le e punctată de atacurile de panică legate de identitatea lor fluctuantă.

Amestec de Pascal Bruckner, Julian Barnes și David Lodge, pasional, ironic și simultan intelectual, noul roman al lui François-Henri Désérable e o bijuterie literară care merită admirată.

Radu Demetriades e protagonistul celui mai bun roman despre comunismul și tranziția de la noi.

Extrem de diferite între ele, aceste voci propun şi impun cîte o grilă de lectură distinctă.

„Dacă există un numitor comun al lucrurilor din această carte“, afirmă el, „ăsta e un fel de planare cu picioarele, după cum te duce vîntul“.

Pe mulți dintre noi izolarea din timpul pandemiei ne-a făcut să ne aplecăm spre tot soiul de hobby-uri mai mult sau mai puțin bizare (și de multe ori nu neapărat utile).

Romanul este atît un traseu spre adevăr, cît și o continuă negare a acestuia.

„Personal, mă consider un reprezentant al Programului de la Erlangen, al acelei mișcări de idei care, în ceea ce privește întinderea consecințelor și răsturnarea punctelor de vedere, poate fi asemuită Discursului Metodei sau Reformei înseși.

Deși optzecist sadea vorbind strict diacronic, Aurel Dumitrașcu a trăit din plin destinul unui poet romantic.

Este practic imposibil să concentrezi o istorie a literaturii de o asemenea complexitate într-o cronică.

Sîntem destul de receptivi la astfel de influențe, de care uneori nici nu mai sîntem conștienți.

„Ce-i cu fatalismul ăsta mioritic? Nu-i chiar așa.”

Ricardo Reis se întrupează din adîncurile mării, vine din străfundurile apelor, purtat de o navă fantomă, pentru a se incarna.

Cîteva lucruri evită să facă autorul cu subiectul său și cred că ele sînt esențiale pentru o reușită a genului.

„Nu mai e poezie, ci doar propagandă, o haină goală atîrnată într-un cuier, o sperietoare într-un lan pustiit, o carcasă fără de suflet”

Pe cît de consistentă, pe atît de necunoscută și ignorată este memorialistica „românească” a Holocaustului, care a avut parte la noi de două ratări de receptare, petrecute la patru-cinci decenii distanță.

Aplicate preponderent pe Craii de Curtea-Veche, „investigațiile” lui Ion Vianu sfîrșesc prin a da un portret de adîncime al lui Mateiu Caragiale.

Viciu ascuns pastișează delicios genul noir, oferind un personaj central care rulează printre tripuri și realități halucinante, în încercarea de a dezlega enigma dispariției amantului căsătorit al unei foste iubite.

Publicat în cursul acestei veri la Editura Polirom, ultimul roman tradus al lui Stefánsson este, cu siguranță, o piesă importantă în portofoliul colecției de literatură străină al Poliromului.

Cum s-a raportat spațiul românesc la toate aceste sinuozități? Normal, lui Wooldridge nu i-a trecut prin cap o asemenea întrebare, dar cred că un răspuns destul de potrivit ar fi „cu multă detașare”.

Autoarea abordează voci narative surprinzătoare, de la intelectuali și corporatiști la gospodine cu blog de gătit, de la soții ratate bovaric la scriitori călătorind bezmetici pe șosele între lansări de carte.

„Paradis” aduce la viață o lume extrem de complexă, parte a unui continent aflat pe punctul de a trece prin schimbări care se fac abia simțite, dar care urmează să-l zguduie și să-l scufunde în mîlul istoriei secolului trecut.