O bere cu Dave Grohl

● Dave Grohl, Povestitorul. Istorisiri din viață și muzică, traducere de Florin Tudose, Editura Victoria Books, 2022.

Sînt mai mulți oameni cu care aș vrea să povestesc la o bere. Sigur, prin natura ocupației mele, majoritatea sînt filosofi care nu mai sînt printre noi, în unele cazuri chiar de vreo cîteva mii sau sute de ani (da, vorbesc despre voi, Aristotel și David Hume!). Din cea de-a doua categorie fac parte o sumedenie întreagă de rockeri, mai ales cei care, de la sfîrșitul anilor ’80 pînă la mijlocul anilor ’90, au trăit în Seattle în timp ce își puneau amprenta asupra a ceea ce denumim acum (și asta nu doar în mod colocvial) drept „epoca Grunge”. Dave Grohl a fost tot timpul undeva sus într-un asemenea ipotetic Top 10 al persoanelor pe care aș vrea să le cunosc. De curînd, însă, a făcut un salt spectaculos pînă în Top 3, și am să vă explic de ce. 

Pe mulți dintre noi izolarea din timpul pandemiei ne-a făcut să ne aplecăm spre tot soiul de hobby-uri mai mult sau mai puțin bizare (și de multe ori nu neapărat utile). Vorbesc aici despre toți oamenii care s-au apucat de meșterit și bricolat, de copt pîine cu maia sau banana bread și, desigur, despre cei care au învățat în perioada respectivă să cînte la instrumente ciudate precum drîmba, ori și-au făcut un podcast. Spre deosebire de restul muritorilor, Dave Grohl chiar a făcut ceva util: a scris o carte despre viața lui, pe care cei de la Victoria Books au tradus-o în limba română (nu strălucit, din păcate). 

Carierea lui Grohl a fost marcată, iremediabil, de faptul că vreme de mai bine de trei ani de zile a fost toboșarul uneia dintre cele mai importante trupe de rock din istorie, Nirvana. Dacă numele lui vă sună cunoscut, motivul cel mai probabil este acela că, atunci cînd vedeți scris aici „Smells like teen spirit”, primele acorduri ale melodiei vă răsuna deja în minte. Vocalist, chitarist și principal compozitor în Foo Fighters, formația pe care a fondat-o după dispariția lui Kurt Cobain, pe Grohl s-ar putea să-l mai recunoașteți și din alte colaborări cu nume importante de pe scena de rock alternativ (Queens of the Stone Age sau Them Crooked Vultures), asta ca să nu mai spun despre cariera lui din underground-ul anilor ’80 de pe scena de hardcore punk din Washington D.C. alături de formația Scream. În mai bine de 35 de ani de cîntat, Grohl a ajuns să fie recunoscut nu doar pentru stilul său inconfundabil de a bate la tobe, ori pentru ironia fină din versurile sale, ci și pentru faptul că ar fi „cel mai de treabă tip din rock” (deși e neclar cine l-a caracterizat astfel pentru prima dată). 

Fanele și fanii lui Dave Grohl (și, prin extensie, Nirvana sau Foo Fighters) care vor citi Povestitorul din dorința de a descoperi, de pildă, secretele din spatele procesului artistic, meditațiile lui Grohl despre estetică sau povești pe care nu le-au mai auzit despre Cobain vor trăi cu siguranță o dezamăgire. Față de memoriile sau autobiografiile altor artiști, Povestitorul are semnificativ mai puține aspirații metafizice: Grohl ne istorisește cum s-a apucat de cîntat la tobe și resetarea mentală pe care i-a dat-o primul concert de punk la care a fost în adolescență, cum a ajuns să cînte în prima formație și primele sale turnee internaționale în condiții de pauperitate aproape dickensiană, cum a făcut apoi tranziția către o formație obscură din Seattle care a cucerit ulterior lumea și cum a reușit să se întoarcă la muzică după suicidul lui Kurt. De fiecare dată cu ingenuitatea unui copil care descoperă și redescoperă lumea și întotdeauna cu o atitudine smerită (deși este la rîndul său o persoană care și-a pus amprenta pe evoluția muzicii rock), Grohl ne poartă prin povești cu idolii săi din istoria rock’n’roll-ului, de la concertul improptu din 1987 dintr-un club din Toronto, cînd a fost toboșarul lui Iggy Pop (deși cu cîteva ore înainte dormea în dubița formației sale după o noapte de băut bere la doză), pînă la o seară într-un pub în compania lui Lemmy de la Motörhead. Nu lipsesc, desigur, povești colorate din viața unei vedete rock, de la momentul în care a fost arestat în Australia deoarece conducea un scuter după un concert la care băuse mai mult decît trebuia, la aventurile în compania fostului său coleg de trupă din Foo Fighters și bunului său prieten, Taylor Hawkins, a cărui moarte recentă l-a marcat profund și care, dacă s-ar fi petrecut mai devreme cu un an, ar fi schimbat, cu siguranță, partea a doua a acestei cărți. 

De cel puțin două milenii discutăm, în filosofie, despre problema autenticității: definiții, teorii, perspective menite să scoată la suprafață ce înseamnă a fi o persoană autentică. Chiar dacă nu va ajunge să-l descopere neapărat pe artistul Dave Grohl, cititorul sau cititoarea va descoperi, dincolo de complicațiile filosofice ale problemei, un om care este dincolo de orice îndoială autentic, capabil să trăiască în acord cu propriile sale planuri și să depună toate eforturile necesare și să facă toate sacrificiile importante pentru a fi un fiu, soț, tată, artist sau cetățean mai bun. „Ai face bine să fii bun”, i-a spus mama sa, o profesoară de liceu de engleză, atunci cînd Grohl a informat-o, la 17 ani, că vrea să se lase de școală și să se dedice muzicii, iar acesta s-a conformat, devenind chiar unul dintre cei mai buni. 

Dacă de la mama sa a primit imboldul de a trăi în mod autentic, de la Cobain a învățat ce înseamnă să trăiești cu trauma pierderii unei persoane apropiate. Șocul problemelor cu heroina pe care Kurt le avea (de care nici măcar Dave, coleg de apartament cu el o vreme nu știa) și dispariția sa fulgerătoare în primăvara anului 1994 l-au ajutat să înțeleagă însă că scopul muzicii este să-i facă pe oameni fericiți: „Și Kurt. Dacă ar fi văzut cumva fericirea pe care muzica lui o aduce lumii, poate și-ar fi găsit-o și el pe a sa. Kurt mi-a schimbat viața pentru totdeauna, ceva ce n-am apucat să-i spun cît timp a fost printre noi, iar ăsta e un regret cu care va trebui să trăiesc pînă ne vom reîntîlni în vreun fel. Nu trece o zi fără să mă gîndesc la timpul petrecut împreună, iar în visele în care ne întîlnim există mereu un sentiment de fericire și calm, ca și cum doar s-ar ascunde, așteptînd să se întoarcă”.

Radu Uszkai este asistent universitar în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socioumane, ASE București.