În oglinda Holocaustului
Pe cît de consistentă, pe atît de necunoscută și ignorată este memorialistica „românească” a Holocaustului, care a avut parte la noi de două ratări de receptare, petrecute la patru-cinci decenii distanță. Prima s-a produs imediat după 1945, la întoarcerea acasă a supraviețuitorilor – puţini, cîți au mai fost. „Haide, dom’le, ce vii acum și tu cu poveștile astea, le-am avut și noi pe ale noastre, toți am suferit, toți am pierdut pe cineva în război!”, au fost întîmpinați aceștia, eventual trîntindu-li-se apoi propria ușă în nas, în sensul că în proprietatea furată se instalaseră acum vecinii mai „corecți” etnic sau de rit politic actualizat.
Aceasta nu e o scenă specific românească, s-a întîmplat în multe țări europene. Ce a fost mai de-al locului, și nici aici doar românesc, ci mai degrabă est-european, a fost replica ideologică, menționată de Imre Tóth. Singura care are dreptul să proclame că a suferit prigoana capitalismului și a brațului său armat, nazismul, au decretat noii conducători, a fost clasa muncitoare; cum să apară ea aşadar mai puțin chinuită decît niște evrei?! Ei ar trebui să i se acorde toată atenţia şi compătimirea! În acest fel, în primii ani postbelici, memoriile „românești” ale Holocaustului au trecut mai degrabă neobservate şi neasumate, bune mai mult la noua propagandă de Război Rece.
A doua ratare s-a petrecut după 1989, cînd în sfîrșit acest gen de literatură ar fi putut fi scutită de balastul ideologic comunist. Nu a fost însă să fie nici de această dată, memorialistica fiind confiscată de urgența denunțării comunismului. Sigur, exista o ordine a priorităților, dar nu pînă într-acolo încît ceea ce a fost mai înainte să se fi uitat cu totul. Așa încît s-a creat senzația că numai de comunism am suferit, comunismul ar fi singura plagă națională care s-a cerut – şi se cere şi acum – imperios tratată. Mi se pare ușor suspectă această repezeală la trecutul imediat, în vreme ce acela de dinainte tot răsare de sub preș, imposibil de acoperit complet. Pentru că, e de spus, oglinda cea mai terifiantă și mai fidelă în care generația europeană postbelică se poate privi este totuşi cea a Holocaustului.
Sînt două mari criterii după care aş putea împărţi această memorialistică „românească” a Holocaustului, în funcţie de locul în care s-a consumat experienţa acestuia. Există aşadar mărturiile supravieţuitorilor de la Auschwitz şi din alte lagăre de exterminare naziste. Aceştia erau cetăţeni români pînă ce arbitrajul de la Viena – „arbitraj”, ce cuvînt hipnotic în acest caz! – i-a plasat în jurisdicţia ungară şi ulterior în raza „soluţiei finale” naziste.
Nu am pretenţia că ştiu multe dintre aceste lucrări, dar zece dintre ele, apărute în românește la edituri din România, între 1944 și 2022, pot menţiona. Noaptea lui Elie Wiesel din Sighetu Marmaţiei este cea mai cunoscută dintre ele, nu numai în România, ci şi în restul lumii. Dar şi Alexandru Marton din Topliţa, cu un an mai mare decît Elie Wiesel, a scris Am scăpat de la Auschwitz şi 186 de trepte. Întîmplările unui adolescent evreu în lagărele de la Auschwitz, Mauthausen, Melk şi Ebensee. La Oradea există o statuie a Evei, o fetiţă de treisprezece ani, care a fost deportată la Auschwitz, unde a suportat sinistrele experimente medicale ale lui Joseph Mengele. Pînă la deportare, în ghetoul orașului, Eva Heyman a ţinut un jurnal, descoperit şi publicat după război; de aceea, ei i se mai spune și „Anne Frank din Oradea”. Eva a murit la Auschwitz, în octombrie 1944. Ridicat din Oradea a fost şi doctorul Nyiszli Miklós, care a ajuns mîna dreaptă a lui Mengele şi care a scris apoi glaciala şi cutremurătoarea rememorare Am fost medic la Auschwitz. După cum şi Gisella Perl din Sighetu Marmaţiei – deportată ca mulţi alţii cu toată familia, mai puţin fiica: cu fiul, cu soţul, părinţii şi fraţii săi – a fost la ordinele lui Mengele, mărturia ei fiind intitulată identic: Am fost doctoriţă la Auschwitz. Alt jurnal de la Auschwitz, schițat chiar în lagăr, Frumoasele zile ale tinereţii mele, a publicat şi Zimra Harsanyi din Dej, devenită după război scriitoarea Ana Novac. Piesa de teatru Priciul (apărută în româneşte la Editura Eikon, 2020) a fost inspirată de acest jurnal.
Însemnări la cald, de pildă din ziua deportării sau din lagărul de la Nürnberg, sînt lăsate şi de Rózsa Ágnes din Oradea, mărturia ei fiind publicată sub titlul Jurnal de lagăr de la Nürnberg, 1944-1945. Edith Lovy (Balas) din Cluj a publicat Pasăre în zbor. Memoriile unui supravieţuitor şi cărturar, un volum despre experienţa trăită cu mama sa la Auschwitz şi la Bergen-Belsen, dar şi despre primii ani de comunism în România postbelică în care s-au repatriat. Într-un volum biografic, ilustrul compozitor şi dirijor Ladislau Rooth şi-a povestit experienţa de la Auschwitz, unde i-a fost ucisă mama, în vreme ce una dintre cele mai recente cărţi traduse în româneşte despre deportarea la Auschwitz, Cuptoarele morţii, a apărut anul acesta la Editura Corint, autoarea fiind Olga Lengyel din Cluj.
E poate momentul să clarific de ce am utilizat ghilimelele în sintagma memorialistică „românească”. Toţi autorii menţionaţi fuseseră cetățeni români pînă în 1940, anul trecerii nordului Transilvaniei la Ungaria. Deşi evrei din România, mulţi dintre ei se formaseră în mediul intelectual transilvănean urban dominat de cultura maghiară, după cum mulţi evrei din Bucovina erau tributari modelului cultural german. Cu toate acestea, consider că memorialistica lor este „românească” pentru că provin din România, unde începuseră să facă școala şi să se formeze profesional, iar unii dintre ei, după război, s-au întors tot în România, în componenţa căreia nordul Transilvaniei între timp reintrase. Aș spune că e o datorie și o onoare să le putem asuma retrospectiv destinul, într-o măsură pe care o văd egală cu cea care le-ar reveni și celor din Ungaria de astăzi.
De asemenea, progresiștii în materie de toleranță etnică – din România și Ungaria, deopotrivă – pot vorbi mult și bine teoretic despre datoria de a-i ajuta și integra pe refugiații din zilele noastre. Dar ei ar putea fi mai eficienți dacă ar porni în acțiunea lor civică de la cele petrecute în deceniile de isterie naționalistă din Europa primei jumătăți a secolului XX. O receptare adecvată a contribuției locale la apariția și desfășurarea Holocaustului ar putea contribui, cred, semnificativ la „elasticizarea” concepțiilor majorității în privința „străinilor”, printre care și imigranții de azi.
O serie autohtonă distinctă?
Cea de-a doua jumătate a memorialisticii „româneşti” a Holocaustului aparţine celor ce au supravieţuit masacrelor și deportărilor interne în Transnistria sau în alte lagăre din România, din anii 1941 şi 1942. Aceste deportări au avut acelaşi rol de exterminare ca şi cele de mai tîrziu, din Ungaria către lagărele naziste. În enumerarea de mai jos mă voi referi tot la lucrări în românește, apărute la diverse edituri din România.
Sobele de teracotă ale copilăriei mele. Povestea unei fetiţe dintr-un orăşel numit Cernăuţi de Elite Olshtain a fost tradusă din limba engleză şi publicată la Hasefer în 2021. Jurnal de ghetou cuprinde însemnările în româneşte făcute de Miriam Korber din Cîmpulung Moldovenesc despre cei trei ani în ghetoul din Djurin, în Transnistria. Cunoscute sînt – dar nu destul de bine și la noi – şi memoriile inginerului Siegfried Jägendorf despre lagărul de la Moghilev. Arnold Corn –pictorul Arnold Dagani – a fost deportat cu soţia într-un lagăr de peste Bug, la Mihailovka. Mărturia lui a constat în piese din opera sa plastică, dar şi în volumul memorialistic Groapa e în livada cu vişini. Yosef Govrin a fost ambasador al Israelului în România, dar şi supravieţuitor al deportării în Transnistria, despre care a scris volumul de memorii Sub spectrul distrugerii. Printre cei peste 160.000 de evrei din Basarabia, Bucovina şi judeţul Dorohoi deportaţi în Transnistria s-a numărat şi Felicia Steigman din Vatra Dornei – ea a scris Călătorie pe fluviul amintirilor.
Guvernul Antonescu a deportat în Transnistria şi evrei din București, despre al căror calvar a depus mărturie Sonia Palty în Evrei, treceţi Nistrul!. De asemenea, guvernarea Antonescu a înfiinţat în Bărăgan și Transilvania mai multe lagăre de muncă silnică a căror duritate se poate compara cu cea a coloniilor din timpul regimului comunist. Despre lagărul de la Călăraşi a vorbit Adrian Radu-Cernea în cartea sa Pogromul de la Iaşi. Depoziţie de martor. În alte asemenea locuri, sau „zone”, au ajuns scriitori precum Mihail Sebastian şi Paul Celan. Primul le-a pomenit, oripilat şi eliptic, în celebrul său Jurnal, cel de-al doilea le-a transformat, împreună cu celelalte experienţe personale ale Holocaustului, într-un laitmotiv al incomensurabilei sale lirici postbelice.
În memorialistica Holocaustului ar putea intra mărturiile celor ce au supraviețuit exterminărilor începute la Iași și continuate pe căile ferate din țară, din iunie-iulie 1941; căci și atunci s-a desfășurat aceeași acțiune premeditată a administrației de stat de a-și ucide propriii cetățeni. La această subcategorie am pomenit deja cartea lui Adrian Radu-Cernea, dar mai sînt și altele, cum ar fi recentul volum al lui Leonard Zăicescu apărut la Polirom (ediția a doua, adăugită): Cu trenul expres spre moarte. Din mărturiile unui supraviețuitor al Pogromului de la Iași.
Titlurile amintite aici au ceva în comun și sînt totuși disparate. Au în comun perspectiva; fiecare se uită în hăul condiției umane descoperit de Holocaust în plină „civilizație”. Din acest unghi, nu pot fi comparate între ele sau cu alte lucrări de memorialistică; fiecare e exhaustivă și definitivă. Dar, în același timp, ele sînt disparate prin faptul că au apărut la diverse edituri, unele după altele sau la ani distanță, cu sau fără contextualizări și introduceri, scrise direct în românește sau traduse din alte limbi. Un studiu critic despre aceste cărți pare că este încă așteptat. Dar pînă atunci, ar fi binevenită și o reordonare și o actualizare a lor într-o colecție dedicată a unei edituri românești, așa cum există, de pildă, în Franța. O serie autohtonă distinctă a memorialisticii „românești” a Holocaustului ar fi, fără îndoială, un semn al unei asumări actuale a acestui moment întunecat din istoria țării.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia, Editura Vremea, 2022.
