„Pentru-ale conștiinței nevoi”

● Daniel Vighi & Viorel Marineasa, Continentul gri. Timișoara culturală în dosarele Securității, Editura Ariergarda, 2022. 

Mi-au trebuit mai multe încercări pentru a intra cum se cade în materia Continentului gri și încă și mai multe survoluri pentru a duce la capăt destul de iregularul proiect semnat de Daniel Vighi (între timp, plecat dintre noi devreme și nedrept) și Viorel Marineasa. Dificultatea, îmi dau seama acum, ținea de „codul” cărții, de „împachetarea” ei. Altminteri ce să mă fi surprins? Am citit tot ce se poate citi pe subiect, de la cărți dedicate fenomenului la dosare propriu-zise, în deplina lor nuditate documentară (cel instrumentat lui Alexandru Mușina rămîne o culme, prin distanța dintre inocența „obiectivului” și zelul galopant al „surselor”), așa că, repet, chestiunea nu ținea de „stomac”: mi-l știu rezistent. Curios, în schimb, mi s-a părut modul în care cei doi autori au ales să depășească tentația imediată a logicii revanșarde: pe de-o parte, plasînd totdeauna informația în montura împrejurărilor, așa cum fie unul, fie celălalt, și le amintesc din tinerețea lor studioasă; pe de altă parte, fiind atît de ludici încît să dejoace insidiosul și din cale-afară de sobrul (stupid de sobrul...) aparat al delațiunii.

Așa se face că, nu o dată, intertitlurile au o neașteptată dimensiune ghidușă sau, în tot cazul, o mobilitate de trouvailles, de la „Sus-numiții cu numitul” la „Dumă de glumă” și de la „De ziua morților, turnătorii sînt vii” la „Popeasca, zeița vînătorii”. Ideea nu-i rea și, în definitiv, jocul acesta de lumini deschide o perspectivă nouă asupra unor situații care, în spațiul nostru public, au fost, de trei decenii încoace, tratate cu instrumente sărăcăcioase și univoce, pentru că eticiste. S-a spus pe rînd că vina e a colaboratorilor, s-a retorcat apoi că, dimpotrivă, aceștia ar fi niște biete victime și că, de fapt, ar fi o mare greșeală să dăm crezare unui serviciu care are-n sînge diversiunea. Pînă-ntr-acolo încît astăzi totul a devenit prea cețos ca să mai încurajeze eforturi de limpezire, iar aerul e-atît de viciat încît sărmanul Daniel Vighi se vede nevoit să admită, printr-o deducție cît se poate de transparentă, că dosarul său de urmărire (pur și simplu, inaccesibil, oricîte demersuri ar fi făcut) pare a nu se fi închis încă. Din punctul meu de vedere, acesta, de la pp. 151-152, e adevăratul capăt al întregii demonstrații. Nu degeaba l-am citat amar pe optzecistul Ion Stratan, cu neuitata lui butadă dintr-un poem, Pentameronul, publicat la începutul anilor ’80: „Filatura, turnătoria mare e-n toi, pentru-ale / conștiinței nevoi”. 

Față de o asemenea tragedie de zi cu zi, tot restul e ceea ce știm prea bine că e: multă mizerie lăuntrică, nesfîrșită prostie suverană drapată-n fel și chip. Iar cazuistica se rezumă la un oarecare joc de măști, interesant, eventual, pentru istoria literară la firul ierbii. De pildă, pentru rapide plonjoane în biografia unui prozator ca Sorin Titel (devenit, din informator, țintă și filat inclusiv prin metode implicînd, în jargonul serviciilor, tehnica operativă a înregistrărilor și capturilor fotografice). Capitolul, consistent, nu clarifică totuși ceea ce ar fi fost de clarificat în privința ipotezei homosexualității autorului Valsurilor nobile... Amănunt pe care nu-mi închipui că Securitatea nu l-a investigat și, la rigoare, speculat. Ce reiese de-aici e doar o dezmințire în stil small talk („în realitate el a vrut să-l bată pe Crișu Dascălu la o beție și de atunci acela s-a răzbunat, afirmînd minciuni în legătură cu el etc., etc.”) și o perdeluită referință la timiditatea prozatorului în prezența femeilor. Nici tratamentul de care are parte Ion Monoran (rezultat, la rîndul lui, al unui decupaj, desigur) nu mi se pare prea inspirat. Căci poetul, despre care se știe că a fost exmatriculat din liceu după încercarea de a trece fraudulos Dunărea, e surprins într-un instantaneu (și doar într-unul) în care i se disculpă unui vag cunoscut pentru acel episod. Gest, cel mai probabil, de discretă prudență socială, susceptibil însă de malentendu-uri dezonorante și, firește, nemeritate. 

De-aici mi se pare că vine problema acestui fără-ndoială foarte util Continent gri: trebuie, și el, citit cu multiple avertismente conjuncturale. Căci, dacă Vighi și Marineasa au făcut bine deplasînd accentele asupra lumii securiștilor (cu tot ce implică ea, de la ofițeri la „sifoane”, colcăind de fapte de corupție și cumetrie de un protocapitalism aiuritor), mișcarea aceasta are totuși dezavantajul de a lăsa descoperite tocmai atît de nevinovatele flancuri. Sau, ca să rămîn în tonul editorial al cărții, ariergarda. E ceea ce se-ntîmplă cu niște pagini mai la vale, cînd o anume sursă „Bogza”/„Popescu Emilian” relatează, în septembrie 1979, întîmplări cu totul anodine de la Neptun, din anturajul lui Nicolae Breban. O notă de subsol aduce precizarea că avem de-a face cu un universitar timișorean, membru al Uniunii Scriitorilor. Că decența i-a făcut pe autorii Continentului gri să nu cadă pe toboganul devoalărilor, cred și înțeleg. Că, procedînd așa, au dat apă la moară unui brainstorming grăbit, din vîrtejurile căruia e foarte posibil ca tocmai adevăratul informator să lipsească, este, din păcate, la fel de adevărat. 

● Radu Demetriades, Gioco di mano, Editura Dezarticulat, 2022.

Rămîn, iată, în orbita subiectului, deschizînd o discuție (sper eu, întinsă și fecundă) despre cel mai interesant personaj pe care l-a dat poezia noastră în ultima vreme. Dacă e să-i credem pe cuvînt pe creatorii acestui avatar internautic, Radu Demetriades ar fi fost „consultant al Securității, șofer al lui Che Guevara” și s-ar fi născut acum nouăzeci și nouă de ani și cîteva luni, la 27 septembrie 1923. Omul are, firește, un cont de Facebook din profilul căruia ne întîmpină figura unui bătrînel cu barbă, pe cît de bonom pe-atît de, ca să zic așa, știutor, cum îi șade bine unui agent special în (simulată) adormire. Dacă, mai devreme sau mai tîrziu, toți ne-am împăcat cu ideea că Moș Crăciun e o invenție a tradiției și-un gest al părinților, ei bine, faptul că Radu Demetriades nu-i decît o ficțiune ar trebui să ne stîrnească melancolii intratabile. Ca produs mediatic (atît cît e...) are un singur defect: un „dublu” paronimic al lui, Demetriade, rezident și el în Argentina, a fost folosit de aceeași echipă de la Dezarticulat pe post de intermediar într-o farsă în plasa căreia au căzut redactorii României literare acum cîțiva ani. Pentru cei care nu-și mai amintesc episodul: Google și „Antonio Rodriguez de la Muerte”... 

În rest, construcția e fără cusur, urmînd liniile de forță ale discursului public, inclusiv cultural, de la noi și înnodîndu-le parodic și revelator. Sîntem age-iști cît încape, dar ne cad cu tronc, periodic, octogenari, nonagenari și centenari (i-o urez și poetului nostru) charismatici; detestăm comunismul, îl condamnăm de la tribuna Parlamentului, dar, cînd e să fie, ni se pare că, dintr-odată, ca prin farmec, nu toți securiștii sînt răi, de vreme ce unii-s „de-ai noștri”; iubim capitalismul și trîmbițăm libertatea presei, dar cîte degete, în plus față de cel mijlociu, ne trebuie ca să-i numărăm pe oamenii de afaceri și patronii de trusturi care n-au avut măcar un flirt amabil cu subalternii generalului Iulian Vlad? Tremurăm perorînd ezoteric despre cultură (cu majusculă, neapărat, și cu un tremur lubric în pleoape), dar ne spetim vînzînd manuscrise inedite ale celor care au produs-o, în și-așa discutabilul interbelic autohton. Deplîngem provincialismul din jur, dar avem mereu la-ndemînă oglinzi vorbitoare care ne-asigură că, oho, cum spunea un tînăr, demult, noi nu, niciodată... 

Așa stînd lucrurile, mă tem că debutantul Radu Demetriades ar trebui proclamat poet național. Acum, în clipa asta, și tonitruant. La urma urmelor și la rece judecat, volumul său, Gioco di mano, nu-i rău deloc. De ce-ar fi micile lui narațiuni jucate despre traficul de cocaină în spațiul occidental și isprăvile gen Pacepa inferioare indigestelor jelanii ale unor poeți (să zicem douămiiști) pe care, laolaltă cu alții, mai vechi, Demetriades îi parodiază prin neabătutul „dragilor” prin care-și face, again and again, intrarea în scenă? 

Un dram de umor să ai și-astfel nu dorința, dar măcar flama spontană-i gata: „dragilor / verile din comunismul puternic și real / nu pot să cred că-s ovăr / tot ce-mi doream era să fac nudism la 2 mai cu / nina cassian și marin preda / să îmi șoptească amîndoi în ureche doar de brenduri / «ce senzație aș face cu un trening de bumbac cu imprimeuri de la zimbrul suceava» / «ce bine mi-ar sta cu o blană de la favior vidra orăștie» / «ce sexy m-ar face să mă simt adidașii de piele rostart / suflați cu aur de la pionierul bucurești» / «adu-mi pe sub mînă o pereche de pantaloni fini marca / dorobanțul ploiești» / îmi tot cereau cadouri / pe plajă la 2 mai / eram capabil pentru ei să-i tîlhăresc în stil barbar / pe frații mei de la direcția a III-la contrainformații / care aduceau haine de la gucci și versace / dac-aș putea da timpul înapoi oare ce-aș face”. 

O ironie și-aici: nostalgia lui Demetriades n-are de-a face cu stînga de vreun fel. Dimpotrivă, e una întru totul consumeristă, cu, ce-i drept, recuzită locală, ceea ce asigură și hazul nebun al scenografiei: cu un „trancan carpați”, cu „lsd românesc făcut la cugir”, cu „uzina steagul roșu din brașov”, cu „nicușor ceaușescu” care „nu se mai oprește din a lăuda filmul scarface” ș.a.m.d. Unele stau în loc de altele, deceniul al optulea e „distribuit” în rolul principal al anilor 2000, naivitățile de-atunci trec în marea credulitate de-acum. Ceea ce nu-i lipsit nici de greutate, nici de gravitate. 

Radu Demetriades e protagonistul celui mai bun roman despre comunismul și tranziția de la noi. Care, da, n-a fost scris încă și poate nici nu va fi vreodată. Dar asta-i absolut secundar. 

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M, 2021.