Viața sau opera

# Bogdan Suceavă, Adîncul acestei calme creste. Programul de la Erlangen și poetica Jocului secund, Editura Polirom, 2022.

În 2017, Bogdan Suceavă publica o foarte pilduitoare Istorie eseistică a lacunelor, dedicată cărților pierdute, acelea care, în chip paradoxal, fac ele însele o literatură, definitiv inaccesibilă și, mai grav chiar, cu totul amorfă. Căci nu putem nici măcar încerca să presupunem cum l-am fi citit pe Creangă dacă primii săi editori postumi nu i-ar fi rătăcit voluminosul corpus de manuscrise (mult mai întins, se pare, decît extrem de puținul care ne-a rămas) într-o aproape neverosimilă călătorie peste Atlantic. Uneori nici nu-i nevoie de atît de mult. Ca să mă apropii de subiectul cronicii: o singură pagină să fi lipsit dintre cele ale lui Ion Barbu și, pur și simplu, n-am mai fi avut astăzi această atît de înnoitoare investigație asupra gîndirii poetului. Și anume, aceea care îi prefața, în 1940, o „Notă asupra lucrărilor științifice” necesară obținerii titlului universitar de profesor și a cărei radicalitate a rămas pînă acum într-o nefericită și îndelungată surdină: 

„Personal, mă consider un reprezentant al Programului de la Erlangen, al acelei mișcări de idei care, în ceea ce privește întinderea consecințelor și răsturnarea punctelor de vedere, poate fi asemuită Discursului Metodei sau Reformei înseși. Specializării strîmte ori tehnicității opace de dinainte de Erangen, se substituie un eclectism luminat. El continuă adîncirea fiecărei teorii în parte, fără să piardă din vedere omogenitatea și unitatea întregului. Astfel, cercetarea matematică majoră primește o organizare și orientare învecinate cu aceea a funcțiunii poetice, care, apropiind prin metaforă elemente disjuncte, desfășură structura identică a universului sensibil”. 

E-adevărat că rîndurile de mai sus n-au scăpat atenției criticilor literari (e un plural generos: de fapt, un singur critic, Ioana Em. Petrescu, le-a dat atenție), dar e la fel de adevărat că această sesizanță rămîne, din păcate, ineficace în absența unei solide pregătiri. Nici aceea, ne asigură Bogdan Suceavă, nu-i la drept vorbind o garanție („a nu se crede că matematicienii în general știu ceea ce știa Barbilian”), de vreme ce, spune el, nivelul științific foarte particular al lui Barbu nu e dintre cele la îndemînă. Care era acest nivel se poate afla la capătul cîtorva paragrafe avizate: „foarte multă geometrie, foarte multă algebră, foarte multă analiză complexă”. Deasupra lor trebuie luată în calcul și întinsa lui cultură matematică, presupunînd, aceasta, capacitatea de a acoperi, simultan și asociativ, teritorii dintre cele mai vaste. Spre binele cititorului, Bogdan Suceavă nu intră în detalii cu alură de jargon strict, explicînd ce e de explicat (inclusiv) pe înțelesul filologilor în termeni care presupun definirea spațiilor în raport cu relațiile interne pe care le admit. Specializarea lui, ca și bibliografia pe care o convoacă, funcționează ca arhisuficiente argumente de autoritate, venind să verifice: că (a) declarația de afinitate a lui Barbu nu e cîtuși de puțin conjuncturală, că (b) Programul de la Erlangen n-a fost doar o preocupare profesională, deci accesorie, ci una asumată existențial și că (c) această natură de adîncime a ei s-a manifestat programatic și plenar în volumul Joc secund, pe care Ion Barbu avea să-l dea la tipar în 1929.         

Cu aceste linii directoare și fără alte „ezoterisme” decît cele pe care, fatalmente, le incumbă dificultățile domeniului în sine, Bogdan Suceavă propune de fapt un amplu și coerent profil biografic (în măsura în care trasează harta unei minți), nu o simplă decodificare mecanică (sclipitoare uneori, chiar remarcabilă alteori) a unor volute enigmatice. De altfel, în ciuda subtitlului, opera interesează cel mai puțin. Ba chiar, prin comparație cu alte exegeze, analiza frontală a poemelor ar părea să iasă în suferință. Poemul „Din ceas, dedus...” pe care, pe urmele lui Mihail Sebastian, școala l-a rodat într-o unică și repetitivă cheie, primește o soluție rapidă, restrînsă la chestiunile care privesc delimitarea unui cadru: „întîi se justifică un context grupal care acționează pe restul mulțimii. Acesta e rostul primului poem din volum”. 

De altfel, distanța pe care autorul acestui studiu o ia față de lecturile-standard se face simțită de la-nceput. Premisele însele sînt altele: „Nu ne uităm nici la cuvinte, nici la metrica impecabilă, nici la rimele strălucitoare, perfecte. Nu acolo e miza, aceea e doar suprafața. Ceea ce ni se pare că ar trebui să primeze este structura. Sînt 20 de poeme, la fel de multe cîte axiome are sistemul axiomatic al lui Hilbert. Nu ni se pare că acest detaliu e întîmplător”. Întîmplător sau nu, unele astfel de rezumate (căci Bogdan Suceavă contrage sensurile poemelor din ciclu unul după celălalt) vădesc, după gustul meu, o anumită bruschețe care, în loc să le asigure impactul, le face, cum să spun, relativizabile, ca în cazul poemului „Înecatul”, care ar fi, rezumă autorul: „o metaforă ce descrie experiența celui ce explorează adîncimile lumii, cel care produce exact acel gen de cercetare pe care Barbilian o admira atît de mult la David Hilbert. În acest poem e ascuns mitul care l-a dus la Göttingen. Atunci cînd scrie «Atlanticei sînt robul vibrat spre un mărgean», e vorba de o transformare reprezentabilă printr-o evoluție către un regn fundamental, cel mineral. Nu e o scufundare în ape, firește, ci una în ierarhizarea regnurilor, indicată prin «piatra adîncă» din primul vers al poemului”. Sau al celui intitulat „Dioptrie”, pe care, reluîndu-l anume după lectura volumului lui Suceavă, nu-l văd ilustrînd „principiile de bază ale teoriei relativității”.

Filonul confesiv

Este, totuși, absolut secundar dacă, local, Bogdan Suceavă mă convinge pe mine sau nu. Cum secundar e că, poate dintr-o rutină de care nu s-a scuturat încă, el continuă să ortografieze Eugen Lovinescu și George Călinescu (dîndu-și întîlnire, în această meteahnă, cu Nicolae Manolescu, ceea ce, sper, îl va face să renunțe cel dintîi la ea). Alte două lucruri mi se par primordiale: că Suceavă descoperă, în premieră în critica noastră, un filon confesiv și chiar traumatic („nu spune în versuri explicit «am dus o viață care distruge», ci descrie etica unei reconstrucții a lumii prin întemeieri lirice”) în poezia lui Ion Barbu, altminteri constant suspectată de o anume ariditate; și că, pe urmele acestei sugestii, totuși, profund personale, că așa-numitul „ermetism” al poeziei lui Barbu are, de asemenea, un substrat legitimabil tot prin recursul la biografie:

„Dacă eventual acesta era modelul lui estetic, trecut prin experiența unei vieți întregi de dezlegat ghicitori (căci pînă la urmă toate problemele de matematică asta sînt, ghicitori inteligente), ermetismul vocii lirice a lui Ion Barbu e mai aproape de poetica romanelor polițiste decît de restul poeziei moderniste care se scria în epocă. Atunci cînd e vorba de un poem, cititorul e invitat să rezolve un mister, să citească poemul nu o singură dată, ci de mai multe ori, pînă cînd, prin repetată expunere, ideea prinde contur. E o poezie care, deși armonioasă, se adresează intelectului și care amuză prin decodificare. Exact ce face și Gazeta matematică, pentru cine are un asemenea gust.”

Spuneam că, în măsura în care ea reușește să restituie plin un mod de a gîndi, cartea lui Bogdan Suceavă e în primul rînd o Viață și-abia în al doilea o Operă (de altfel, alte poeme, să zicem cele conjuncturale, nici nu fac obiectul acestei investigații, cum nu-l face nici proza păstoasă din scrisori). Odată, însă, ce avem cheia omului, scrisul se degajă aproape de la sine, chiar dacă nu neapărat pe traiectoriile indicate aici. În definitiv, pentru ca un comentator să aibă dreptate, nu-i musai să aibă în absolut fiecare frază a lui dreptate. În orice caz, Suceavă „prinde” acut tropismele interioare ale lui Barbu și mi se pare că discerne bine ce e esențial de ce e lest. Începînd cu intervalul școlar ratat din pricina războiului, continuînd cu ireverențele omului (atacul contra lui Arghezi, de pildă, e bine pus în context, căci rechizitoriul poetului e substanțial diferit în subtext de cel pe care-l trasează, de exemplu, Eugen Ionescu în Nu) și sfîrșind cu oportunismul politic din timpul guvernării legionare: „dezgustătoarele derapaje din 1940”: o formulă pe care o salut și pe care-aș visa-o cît mai des și cît mai neted aplicată, cu același echilibru intelectual. 

Că Suceavă e atent, ca orice prozator pursînge, la faptul de viață, se vede nu numai în situația centrală, ci și în marginalii. Laolaltă cu Ion Barbu, și alți matematicieni, ca Shiing-Shen Cern, Felix Klein, Sophus Lie, Élie Cartan, Gheorghe Țițeica (și, într-un paragraf, Spiru Haret) și alții au parte de succinte și memorabile insight-uri biografice. Dintre toate, cel mai emoționant caz mi s-a părut cel al unui elev din Focșani, un anume Sebastian Kaufmann, al cărui nume era, în preajma lui 1914, foarte prezent în paginile Gazetei matematice, unele contribuții ale lui (în chestiunea curbelor algebrice) dovedindu-se și peste ani fertile. Așa cum autorul lor n-a reușit să mai fie: revenirea lui în paginile revistei se va petrece abia în 1926, cu două probleme de dificultate mai degrabă medie. „Geniul lui s-a pierdut”, notează Bogdan Suceavă fără patetism, dar nu fără o undă de regret. 

Îmi place să cred că, de-aici, din paginile acestei remarcabile cărți despre o minte strălucită (Barbu), și-ar putea trage firele – de ce nu? – și un eventual roman despre închiderea, aproape în paralel, a unui destin (Kaufmann). Cu, neapărat, același autor. 

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M, 2021.