De la mistic la psihedelic

Testamentul unui „neo-gnostic”

● Roberto Calasso, Nunta lui Cadmus și a Harmoniei, traducere de Petru Iamandi, Editura Litera, 2022.

Celebra carte a lui Roberto Calasso Nunta lui Cadmus și a Harmoniei, pe care o vedem în sfîrșit tradusă și în limba română (o traducere care numai ușoară nu a fost, drept care trebuie să-i aducem binemeritate mulțumiri lui Petru Iamandi), a apărut în Italia în 1988. Este, dacă vreți, un film suprarealist ce-și propune să surprindă esența metamorfozei în mitologia greacă, începînd de la misterioșii zei ai Cretei și pînă la instituționalizarea religiei în epoca elenistică. 

Asemenea lui Ovidiu, Calasso își așază cu fermitate prezența auctorială în centrul acestei narațiuni istorico-mitologice: nu se ferește să-și judece personajele și nici să le așeze în relație cu lumea modernă. Spre deosebire de Ovidiu în Metamorfoze, Calasso oferă de fiecare dată diferite versiuni pentru fiecare poveste spusă, deschizînd astfel diferite căi de interpretare pentru mitul prezentat, dar și adîncimi interpretative pe care versiunea unilaterală le-ar bloca. 

Cartea lui se deschide cu povestea Europei și a taurului: Calasso va spune această poveste de cîteva ori, oferind de fiecare dată noi detalii ce s-au adăugat progresiv mitului originar. Apoi, folosind tehnica homerică a digresiunii, autorul va trece prin majoritatea miturilor Greciei antice, pentru a ajunge la cel care dă titlul cărții, Nunta lui Cadmus și a Harmoniei. Cadmus a găsit-o pe Harmonia în timp ce-și căuta sora, pe Europa, care dispăruse din Sidon în timp ce aduna flori alături de alte fete de vîrsta ei. Zeus o răpise și-o dusese în Creta, iar de acolo numele ei a devenit acela al întregului continent. 

În viziunea lui Roberto Calasso, nunta lui Cadmus marchează începutul unui ciclu mitologic ce conține tiparele literaturii europene. Aici se află și punctul de fugă al acestei admirabile lucrări a scriitorului italian: premisa că mitologia greco-romană stă în miezul oricărui roman contemporan, faptul că folosește mitologia nu pentru a repovesti, ci pe post de oglindă pusă în fața narațiunii literare europene. Roberto Calasso, care a condus eleganta editură italiană Adelphi, a lucrat o viață-ntreagă la acest proiect al revizitării critice a miturilor, un ciclu alcătuit din nouă cărți ce invită zeii înapoi în viața modernă, fie doar și pentru a oferi o imagine asupra violenței ce stă la baza oricărei civilizații. 

Obsesia lui Calasso, pe care și-a urmat-o toată viață, a fost legată de faptul că lumea modernă conține aceeași violență ritualică pe care o putem găsi în India Vedelor, numai că o ascunde sub forme aparent raționale de exprimare, cum ar fi războaiele mondiale. Ca director editorial la Adelphi, Calasso a tradus și publicat de-a lungul a patru decenii operele lui Nietzsche, Karl Kraus, Nabokov sau Borges. A fost, așa cum s-a spus, o instituție culturală în sine, iar propriile lui scrieri sînt greu clasificabile, lucru ce l-a lăsat cumva la periferia mainstream-ului cultural, atrăgîndu-i eticheta de „neo-gnostic”, maestru ezoteric și posesor al unor cunoștințe oculte. I-a atras însă și admirația unor scriitori la fel de incomozi, precum Tim Parks ori Salman Rushdie. 

Cartea lui Calasso e un melanj fermecător de ficțiune, poem, filosofie, iar autorul ei se mișcă serpentinat printre pericolele care-l pîndesc la tot pasul, cel mai grav fiind acela de a călca pe cărări bătute. Ceea ce-l salvează sînt conexiunile, țesăturile pe care acest șarpe al înțelepciunii le învăluie în jurul unor personaje precum Tezeu, Nemesis și frumoasa Elena. Calasso nu intenționează să explice originea lucrurilor – cititorul care își dorește o genealogie limpede a zeilor va trebui s-o caute în Legendele Olimpului. Ceea ce-și propune el este mai curînd o bălăceală plină de senzualitate în mlaștina mitului, așa cum se prezenta ea unui participant la Mistere. Calasso nu e interesat de inteligibilitate, de raționalizare, spre deosebire de alți mari clasiciști precum Jean-Pierre Vernant sau Ruth Padel – el își rezervă dreptul de a fi arbitrar, inexact, solemn și jucăuș.

Traseul lui e unul circular: povestea începe cu răpirea Europei de către taur și se încheie cu nunta dintre fratele ei, Cadmus, și Harmonia, sora lui Eros. Odată cu Cadmus, apare scrisul: el este inventatorul alfabetului. Odată cu acesta apare istoria, apar poveștile numai bune de pus la păstrare într-un sipet de sub tron. Există în toată această carte ca un imens val în resac o idee la care Calasso se tot întoarce: zeii sînt atît supuși necesității, cît și libertății totale. Necesitatea, ne amintește Calasso, este „singura putere care nu are nici altare și nici statui”, este misterul absolut, ce nu cere sacrificii rituale. Zeus, în ciuda libertății sale totale (o libertate a instinctelor, mai curînd o libertate ce ar ține tot de necesitate), este întotdeauna supus unei forțe superioare, căreia îi dă înfricoșat ascultare. De aici deghizarea, metamorfoza. La fel și ceilalți zei, în principal aparent antinomicii Apollo și Dionysos: eterna violență, valurile de sînge și carnea arsă pe care le lasă în urma lor, durerea pe care o sădesc pașii lor, toate acestea sînt produse ale necesității.

Concluzia lui Calasso, nelipsită de o urmă de amărăciune, este aceea că Zeus a iscat premeditat războiul troian, pentru ca eroii să se măcelărească între ei, pămîntul îmbibat de sînge fiind propice nașterii poveștilor scrise, ce aveau să-și treacă personajele în nemurire. Aveau să-i țină, la fel de bine, și pe zei în viață. Nu e o concluzie prea îndepărtată de cea a lui Derrida, din Diseminarea.  

Lemuria înainte de potop

● Thomas Pynchon, Viciu ascuns, traducere de Dan Croitoru, Editura Polirom, 2022.

Dacă în Strigarea lotului 49 Thomas Pynchon scria cele mai frumoase și nostalgice pagini despre o Americă pe cale de dispariție, totul învăluit în rețeaua paranoică a conspirației universale, Viciu ascuns pare, la o primă lectură, reversul acelei medalii (sau desenul cu cerneală simpatică de pe spatele unui timbru): roman picaresc ce are în centru viziunea asupra lumii a unui detectiv drogat aflat într-o căutare sortită eșecului, în care-l trimite o fostă iubită. 

Acțiunea se petrece în anii de apogeu (deci adie vîntul rece al sfîrșitului) ai iubirii libere, 1970, imediat după celebrul caz Manson. E o perioadă care a suscitat multe comentarii artistice, de la serialul Mindhunters al lui David Fincher și pînă la recentul A fost odată la Hollywood al lui Quentin Tarrantino. E vorba de anii în care atît explozia criminalității, cît și apariția lui Nixon au părut să spună „stop joc” unei întregi generații romantice, ridicolă și generoasă. Înfruntarea dintre comunitățile hippie și capitalismul corporatist, ce capătă în romanul lui Pynchon aspectul unui război al lumilor, este motorul melancolic al acestui roman învăluit în aburii distorsionanți ai percepției lui Doc Sportello.

Viciu ascuns pastișează delicios genul noir, oferind un personaj central care rulează printre tripuri și realități halucinante, în încercarea de a dezlega enigma dispariției amantului căsătorit al unei foste iubite. Este, pe de o parte, un omagiu adus unor Dashiell Hammett ori Raymond Chandler, detectivul particular permanent „stoned” al lui Pynchon fiind un izotop psihedelic de Sam Spade sau Philip Marlowe, același individ romantic aflat în căutarea dreptății, gata oricînd să treacă anumite granițe ale moralității comune în slujba „mai binelui”. Este un prototip al scepticului și al marginalului, la cuțite cu poliția, dar și cu infractorii. Este, în același timp, în sistemul gîndirii lui Pynchon, un detector de entropie, un „sticlete” care caută în haosul generalizat firul roșu al ordinii sau, în cazul de față, al conspirației. 

Pe de altă parte, e o minune că Doc mai poate funcționa ca persoană, dar să mai și dezlege enigme: adoarme în timpul supravegherilor, are pierderi de memorie în timpul interogatoriilor și are în permanență în cap tot felul de piese ale unor formații de „surf music”. În mod paradoxal, asta îl face atent la schemele discrete ascunse în mașinăria entropică: și, mergînd mai departe, acest generator necreditabil, purtător al perspectivei, îl ajută pe Pynchon să clădească o atmosferă îmbibată de paranoia. Orice e posibil și trebuie mereu să iei în calcul atît varianta „realistă”, cît și pe cea oferită de creierul „psihedelic” al personajului. 

Deși premisa de la care pleacă Pynchon pare a fi o glumă, o uriașă glumă intelectualistă, ea își are rădăcinile adînc înfipte într-o idee pe care scriitorul american a cultivat-o și în V, și în Curcubeul gravitației: dacă nu te poți pune cu entropia, mai bine i te alături. Dacă e nevoie de un strop de paranoia ca să vezi că armătura ce aparent susține lumea nu e altceva decît o încîlceală de fire dispuse aleatoriu, atunci poate e nevoie de un strop de paranoia antientropică pentru a avea parte de o „rațiune” a lumii. Romanul urmărește disiparea falsului optimism al perioadei numite The summer of love și trecerea înspre o toamnă lungă și rece a autoritarismului. 

Acum, recitind tot ce am scris, îmi dau seama că nu am reușit să ofer nici măcar o imagine palidă asupra a ceea ce înseamnă Viciu ascuns: o înlănțuire continuă de vîrtejuri lingvistice, divagații în burta altor divagații, halucinații care se nasc în mijlocul unor aparente pasaje „realiste”, tone de informații ce țin de cultura populară a anilor ’70, texte de melodii „surf”, multă muzică, zgomot de fond, droguri, paranoia care se transmite la nivelul epidermei textuale... într-un cuvînt, Pynchon. Pentru pynchonieni, e un regal sau cel puțin un teritoriu cunoscut, în care știi că trebuie să te lași purtat de val pentru ca apoi să-l călărești.

„Viciul” despre care vorbim este tendința intrinsecă materiei de a se deteriora, a oricărui sistem de a-și anticipa și provoca propriul colaps. Viciul ascuns poate fi acea fisură care scapă inspecției, analizei, și care generează prăbușirea. Se găsește aici teza că acea vară a iubirii ar fi fost o ultimă zvîrcolire a Americii înainte de a-și fabrica propriul căluș și de a cădea în plasa caracatiței corporatiste (o temă dragă lui Pynchon): nașterea nedemocraticei democrații americane, după cum a numit-o Luis Menand. Citind romanul, ai de multe ori senzația că urmărești un serial de desene animate pentru adulți, un gen în care orice neîncredere este suspendată și totul devine posibil. Misterul pe care și-l ia Pynchon ca pretext nu doar că se adîncește, ci întreaga căutare cade în derizoriu, iar haosul se adîncește: investigația devine propria ei divagație, apucînd-o pe cărări nebănuite, cum ar fi căutarea Lemuriei („Atlantida Pacificului”). Bineînțeles că Lemuria și-a conținut propriul „viciu”, așa că respectiva divagație nu e atît de aleatorie pe cît ar părea. 

În ciuda jocurilor entropie/antientropie care pot fi analizate și interpretate la infinit, de multe ori am avut impresia că, în Viciu ascuns, Pynchon depune imense eforturi de a-l pastișa pe Pynchon, cu efectul probabil nedorit de a-mi reaminti constant de Hunter S. Thompson. Rămîne după lectură senzația că a fost investit enorm de mult talent și că s-a făcut o risipă fenomenală de informație într-un exercițiu admirabil în sine, însă care nu prea duce nicăieri. Dar, vorba lui Pascal, vînătoarea în sine e importantă, nu iepurele. Un alt „viciu” legat de receptarea lecturii e acela că nu am putut citi romanul fără să am în minte ecranizarea lui Paul Thomas Anderson, care a tras interpretarea exclusiv într-o zonă a comediei negre. 

Legat de traducerea romanului, Dan Croitoru ar merita o statuie pentru că a luptat eroic cu Viciu ascuns și nu doar că a supraviețuit, dar s-a depășit pe sine în hățișurile pynchoniene, un adevărat Kurtz al traducțiunii care-și urmărește țelul final fără șovăială.

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor și traducător. Cea mai recentă carte publicată: Abraxas, Editura Polirom, 2022.