Critică şi ironie
# Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Polirom, 2020.
În peisajul criticii universitare de la noi, vocea lui Eugen Negrici pare cu totul singulară. Sub capota onorabilă a unui demers care îşi respectă blazonul academic – prin calitatea şi acurateţea informaţiilor, a resurselor, a conceptelor, a analizelor –, motorul este turat fără milă, alimentat de izbucnirile sarcastice ale unui limbaj aproape literaturizat, cu care, de regulă, critica academică nu este obişnuită. Reflecţia, nu atît sociologizantă, cît subiectiv-mentalitară, însoţeşte verdictele criticului şi istoricului literar.
Odată încheiată lectura masivului tom Literatura română sub comunism, nici unul dintre cititorii ei nu va rămîne neatins. În propriile lor biblioteci, cu titluri poate ştiute pe de rost, unele citite ori răscitite, alcătuite probabil şi din ediţii ale unor clasici, întocmite prin anii ’50, se vor fi strecurat, ca nişte umbre, primele îndoieli. Ediţii ciuntite, falsificate, cenzurate, care le vor fi legănat poate copilăria ori adolescenţa, nu vor mai putea fi acum privite la fel. Nume – cîndva inocente, cîndva simple adieri nostalgice ale manualelor de română – precum Dan Deşliu, Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, Veronica Porumbacu ş.a. se vor colora în alte nuanţe. Nu e vorba aici, nicidecum, de bătălii în genul celor revizioniste, de anii ’90, mînate adesea mai degrabă de fantasme resentimentare ale eticului şi de zgomotoase anateme brăzdînd cerul la amiază. Însuşi Negrici scrie, în prefaţa la ediţia a treia şi nu fără un strop de amărăciune, că e prea tîrziu pentru aşa ceva.
Această abandonare a straielor „diplomatice” ale discursului critic (să recunoaştem, astăzi mult prea adesea căldicel) şi scrisul pe şleau, necircumstanţial, dublate de văditul interes pentru publicul tînăr, îi conferă demersului un efect şi o forţă nebănuite, o directeţe demnă de stilul unui album de muzică rap ori hip-hop. Un fals disclaimer anunţă, cu tonul unei blazări mimate, că prezenta ediţie „va fi scutită de asprimi, încrîncenări şi lamentaţii”. Nu doar că subiectul critic nu îşi onorează promisiunea – şi bine face! –, dar mai mult: croşetează subversiv, contaminat parcă de vremurile cărora şi-a dedicat munca, formule menite să înşele vigilenţa cititorilor neatenţi.
Or, între teza „eforturilor excepţionale” ale scriitorilor români de a salva instituţia literaturii, anunţată încă din primele rînduri, şi probele „aservirii”, prelevate pe tot parcursul scenariului istoric şi critic de către cinismul auctorial, contradicţia este evidentă. Tot aşa se petrec lucrurile şi în privinţa promisei obiectivări. Patetice, cinice, sarcastice, măştile subiectului critic nu vor fi abandonate. Continentul ironiei fixează în efigie cronotopul critic şi devine principalul ferment al limbajului dezinhibat, dezlănţuit, savuros: „li s-a năzărit”, „plevuşca provinciei”, „masa de manevră a rataţilor”, „fripturişti”, „momîi rizibile”, ‚reţetă pedagogică leşinată”, „metafore de 20 de waţi” etc. Din acelaşi registru fac parte şi erotizarea limbajului, respectiv subiectivizarea deliberată a perspectivei, prin indirectul liber, trădînd nevoia, deşi discretă, a exorcizării propriului trecut, cum reieşea, de astă dată fără mănuşi, din splendidul jurnal „revizitat” Sesiunea de toamnă (Cartea Românească, 2015).
Textele lui Negrici sînt, în linii mari, pledoarii. Sînt platforme ale unui cititor care ştie să îşi susţină teza pînă la capăt, întreţinînd viu suspansul în jurul ei, cu talentul unui veritabil prozator. Revăzută astăzi, teza cu greu mai poate fi dezrădăcinată. A devenit un adevăr de ordin comun pentru specialiştii în istorie contemporană şi recentă (poate mai puţin pentru anumiţi ideologi) faptul că mimarea normalităţii, izbînzile propagandistice (între care dureroasa constatare că regimul dictatorial a reuşit, pînă la urmă, să creeze o mentalitate de durată), jocul complicat al eschivelor, dedogmatizările şi redogmatizările succesive alcătuiesc un portret extrem de fidel a ceea ce s-a întîmplat între 1948 şi 1989. Naşterea, de pildă, a romanului obsedantului deceniu trebuie pusă în directă legatură cu denunţarea de către Ceauşescu, într-o plenară din 1966, a abuzurilor comise în regimul lui Dej, iar nu cu alte subtilităţi literare.
Eugen Negrici restituie coordonatele unei veritabile morfopatologii literare, chiar dacă urmăreşte îndeaproape şi punctele de fugă ale discursurilor unei „grupări a normalizării”, alcătuită din scriitorii aparţinînd unor generaţii diferite, îndeobşte tineri, şi alăturîndu-se celor ieşiţi din puşcării, care vor dobîndi drept de semnătură. Paranteză, vorba autorului: nu l-aş putea încadra, decît cu mari eforturi, în această categorie a „normalizării” pe – altfel remarcabilul poet – Ion Caraion, cîtă vreme identitatea şi delaţiunile odioase din dreptul numelui de cod „Artur” sînt, de aproape douăzeci de ani, deconspirate.
Simptomatologia terorii profilactice
În centrul cărţii se află, totuşi, bine camuflată şi dozată, o dezbatere de ordin etic. Probabil că puţini dintre adolescenţii de astăzi îşi pot imagina cum, cu „arginţii” primiţi pe o singură poezie „pe linie”, publicată într-un ziar de partid, se putea locui cîteva zile la un hotel de lux. După cum probabil puţini dintre români înţeleg astăzi cabotinismul, ineficienţa şi complacerea în aşa-zisele „şopîrle” cu iz politic, intens elogiate ori chiar mitologizate după 1990, resorturile bulimiei patriotice din anii ’80 şi nocivitatea acţiunilor fals-agitatorii ale lui Adrian Păunescu (spre deosebire de rolul şi strategia adoptate de Mircea Dinescu). De sarcasm nu scapă nici D. Ţepeneag din raţiuni estetice ori de receptare literară, onirismul său fiind echivalat cu o „grupare literară de mansardă”, iar statutul său de opozant al regimului fiind subtil ironizat. Grav sancţionat este, însă, Petru Dumitriu, pentru eficacitatea propagandistică a textelor lui. Geo Bogza este învinuit pentru a fi fost mentorul jurnalismului encomiastic comunist. Camil Petrescu iese ceva mai onorabil, iar cu Sadoveanu istoricul literar este destul de îngăduitor.
Regimul superlativelor pare a fi deblocat atunci cînd subiectul critic întîlneşte cîteva dintre prozele lui E. Barbu şi „cinismul lor vizionar”, ori cînd surprinde neverosimilul apariţiei Moromeţilor în spaţiul maculaturii realist-socialiste şi capacitatea lui Marin Preda de „a aprofunda simplificînd”. Evidenţiază totodată meritele unor prozatori precum Constantin Ţoiu şi Augustin Buzura, dar şi pe Gabriela Adameşteanu, pe Dana Dumitriu sau pe Ileana Mălăncioiu, din „discografia” ultimei lipsind totuşi nemotivat tocmai piesa de rezistenţă care este volumul Urcarea muntelui (1985). Pe Matei Călinescu îl consideră criticul nr. 1 al generaţiei ’60. De acelaşi tratament se bucură şi Mircea Cărtărescu, chiar dacă reţinerile deja binecunoscute ale lui Negrici faţă de optzecişti îl determină să minimalizeze ori să le conteste sediţionismul, pe care alţi comentatori, de regulă, îl exaltă (ca, de pildă, Gheorghe Perian).
Fireşte, ca orice mare regizor, Negrici are şi actori-fetiş. Unul dintre aceştia este Mircea Ciobanu, înfăşurat encomiastic: „Puterea de însufleţire a gîndului e uriaşă”, „o carte copleşitoare”, „poate cel mai important scriitor român religios”, „un rafinament demn de orice mare literatură”, „nenumăratele pagini antologice” etc. Dacă luăm în calcul şi mărturisirile din Sesiunea de toamnă, unde Ciobanu apare ca unul dintre cei mai fideli prieteni ai săi, partizanatul, altminteri asumat, capătă o motivaţie specială. Un alt aspect asupra căruia se insistă, uneori redundant şi obositor, este echivalarea „dogmelor” regimului cu dogmele creştine. Cele din urmă suferă o nedreaptă deformare maniheistă, în scopul probării unei paralele (explicabile, pînă la un punct), şi totuşi forţată ulterior, căci trecută printr-o grilă reducţionistă. Echivalarea discursului creştin cu un motor în doi timpi (adoratio – imprecatio) s-ar putea justifica în privinţa primului termen, dar l-ar supralicita şi falsifica pe cel de-al doilea (smerenia ori mila – cum bine ştia şi Nietzsche – devansează, în ordinea virtuţilor creştine, combaterea adversarului vizibil ori invizibil, după cum liturghia devansează în importanţă molitfele Sf. Vasile cel Mare). Asezonarea nefericitelor producţii ale versificatorului Eugen Frunză („Urîţi! Urîţi! Căci nimic nu-i mai sfînt / Ca ura strajă vieţii pe pămînt”) la mediul teologiei creştine rămîne, totuşi, un deziderat nefuncţional.
Ceea ce nu se poate spune, în schimb, despre reflecţiile cu iz mentalitar şi/sau anticlerical, unde Negrici nu se mai lansează în consideraţii metafizic-doctrinare, ci vizează – ca în Sesiunea de toamnă – defecţiunile de transmisie survenite între teorie şi practică: „Din credinţa noastră răsăriteană nu am preluat, ca popor, decît ceremonialul şi cîteva vagi rudimente de doctrină, bălmăjite de o preoţime semidoctă şi coruptă, departe de ceea ce ar fi trebuit ea să reprezinte”. Cînd observă că, la modul cel mai practic cu putinţă, singurele căi „salubre” de evitare totală a compromisului intelectual în epoca represiunii staliniste erau clandestinitatea, „tăcerea demnă a literaturii de sertar” sau, „dacă te încumetai, samizdatul”, Negrici se apropie vertiginos de cîteva referinţe, pe care nu le numeşte ca atare, dar pe care în mod firesc discuţia ori contextul i le-ar fi impus, ca, de exemplu, de proza memorialistică a lui I.D. Sîrbu ori de „Testamentul politic” cu care se deschide Jurnalul lui Steinhardt, difuzat în samizdat.
Aştept cu speranţă ca o nouă ediţie a cărţii să trateze inclusiv complicatul caz literar al lui Paul Goma, mai ales că Biserica neagră a lui A.E. Baconsky beneficiază deja aici de o analiză comprehensivă, deşi aparţine, la fel ca titlurile ori autorii sugeraţi mai sus, aceleiaşi literaturi de sertar (prezentul reproş a fost deja formulat parţial şi de Ion Simuţ, deşi într-o formă discutabilă, mai degrabă cantitativ-şcolărească, v. Cum se scrie istoria literară, Şcoala Ardeleană, 2022). Un capitol care să trateze şi această ultimă epistemă ar închide cercul unei contribuţii cu totul remarcabile la studiul literaturii române sub comunism, şi nu, nu cred că ar contrazice în vreun fel teza generală a cărţii, din contra.
În fapt, teza lui Negrici, privită din unghiul istoriei politice, particularizează conceptul de teroare profilactică, la care un istoric al socialismului sovietic precum Martin Malia, respectiv omologul său român, profesorul Ioan Stanomir, apelează cu profit. Paşii înapoi şi paşii înainte pe care îi efectuează regimul, binomul restalinizare/destalinizare (ori, în simptomatologia lui Negrici, aservire – tolerare), ca o dilemă originară a comunismului care nu poate menţine constantă intensitatea represiunii, rămîn însă, fără excepţie, apanajul strict al Partidului.
Adrian Mureşan este critic literar. Ultima carte publicată: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, OMG, 2020.
