Spre abis
● Benjamín Labatut, Cînd nu mai înțelegem lumea, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Pandora M, 2022.
Cu aproape un an înainte de declanșarea pandemiei, între antrenamente de iaidō și jōdō și sesiuni nocturne de îngrijire a plantelor din grădina unei mici cabane de munte aflate la trei ore de Santiago de Chile, Benjamín Labatut se gîndea la abis. Cîteodată se temea că și abisul se va gîndi la el, și-atunci se plimba ore în șir în pădurea din preajma casei, ascunzîndu-se de propriile ruminări. Tocmai încheiase prima versiune a unei cărți atipice despre limitele cunoașterii, misticism, ezoterism, hybris și neant, și se pregătea de următoarea provocare a experimentului său literar: introducerea elementelor ficționale. Labatut a „pornit întotdeauna de la astfel de idei mari” cînd și-a scris cărțile, chiar și pe cele aglomerate pînă la sufocare cu personaje și date istorice. De altfel, nu era prima oară cînd scria despre vid și delir, subiecte ce îi otrăviseră cîndva mintea, devenind adevărate obsesii pe care reușise să le controleze doar prin practica magiei. Între timp învățase însă că lumea literară nu avea loc pentru o meditație lungă și distilată asupra unei teme spirituale mai degrabă desuete. Ocultismul nu mai vindea de decenii bune. Pentru a cîștiga încrederea și răbdarea cititorilor, a hotărît să profite de reverența acordată unor domenii serioase și să își îmbrace ideile în povești din lumea științei și a matematicii.
A început așadar cu scrierea momelii: un text nonficțional, care înregistra oarecum obiectiv întîmplări, teorii și personaje reale, în stilul eseurilor de popularizare a științei. Pentru a construi o schelă potrivită ficțiunii pe care voia să o țeasă, Labatut a trebuit să parcurgă invers drumul pe care au mers matematicienii și oamenii de știință din poveștile sale: de la abis, orbire și nebunie cauzate de dobîndirea cunoașterii în împrejurări inexplicabile sau incredibile, scăldate în halucinații, epifanii și haos, la aproximări și simplificări ale unor teorii și concepte de fizică și matematică, și în final, la anecdote și însemnări banale ce descriau contextele sociale, culturale, și științifice ale celor povestite. Curatorierea elementelor de arhivă din cadrul acestei ultime etape a fost cea mai laborioasă. Pasionat de popularizarea științei și a matematicii, însă fără cunoștințe profunde în aceste domenii, Labatut a avut dificila sarcină de a culege din biografii și cărți de popularizare detalii cu un dublu potențial. Mai întîi, l-au interesat detaliile care, deși adevărate, erau atît de ieșite din comun, atît de nebunești, că păreau mai degrabă rodul imaginației sale. Detalii care făceau limita dintre ficțiune și nonficțiune să devină neclară. Doar un scriitor ar fi putut intui puterea ficțională a acestor mici perle de istorie. În al doilea rînd, verosimile sau nu, poveștile trebuiau să poată fi legate cumva de tema centrală a cărții. Labatut a păstrat așadar doar perlele prin care putea trece un fir comun care să unească destine, locuri și perioade aparent disparate.
Întreaga construcție nonficțională a pornit de la descoperirea, în timp ce bea un ceai și citea un articol despre teoria corzilor, a unei note de subsol despre prima soluție exactă a ecuațiilor de cîmp ale teoriei relativității. Găsită de către locotenentul Karl Schwarzschild în timp ce se afla pe front, la doar cîteva luni de la publicarea ecuațiilor lui Einstein, și doar cu cîteva săptămîni înainte să moară din cauza unei boli autoimune, soluția caracteriza găurile negre. Astfel i s-a arătat lui Labatut singularitatea, vidul fără de scăpare pe care îl tot căuta în arhivele științei. De aici, scriitorul a continuat să adune piese pentru puzzle-ul lui. Mai întîi din cărți despre Schwarzschild, apoi citind tot mai departe, în spirală, despre teoria relativității, mecanică cuantică, fizică teoretică și matematică pură, pînă cînd a format un bloc de zeci de pagini de curiozități științifice și biografice ce se învîrteau în jurul abisului și al lucrurilor ce nu pot fi înțelese.
În blocul acesta urma să sculpteze cu instrumentele literaturii, decupînd adevăruri și umplînd goluri cu ficțiune. Pe de o parte, conștient de importanța spațiului negativ, al lucrurilor rămase nespuse, Labatut voia să se folosească de ficțiune ca de „o unealtă a studiului vitezei umbrei, complementară științei ca unealtă a studiului vitezei luminii”. Urma să simplifice sau să omită întîmplări, personaje, teorii întregi, manipulînd și sacrificînd deci adevărul istoric și științific, „de dragul unui adevăr mai mare”. Pe de altă parte, plănuia să imagineze fire narative pentru însăilarea poveștilor și să umple crăpăturile din blocul nonficțional cu exagerări și născociri, pentru a „infuza sens în fapte”. Omisiunea ca mecanism al iluminării și minciuna ca mecanism al revelării sînt procedee nepermise unui om de știință, însă Labatut își propusese să le folosească pe ascuns, ca un iluzionist. Confuzia cititorului în navigarea spațiului liminal dintre ficțiune și adevăr urma să facă parte din jocul lecturii. Cu toată credința sa în forța literaturii ca „unic mijloc de cartografiere a peisajului uman interior”, Labatut nu avea cum să știe dacă va reuși să își convingă cititorii să se uite înăuntrul minților unor genii pentru a le vedea suferința pricinuită de propriile descoperiri. Nu putea anticipa succesul formidabil al cărții sale. Tradusă în peste 20 de limbi, Cînd nu mai înțelegem lumea a devenit un fenomen editorial, fiind nominalizată la International Booker Prize și National Book Award în 2021.
Mai mult sau mai puțin ironică, pastișa de mai sus amintește stilul primelor texte din cartea lui Labatut, cu abundența de metafore și analogii, cu exagerările și cu repetițiile caracteristice eseurilor de popularizare a științei. Principalele reproșuri aduse volumului în cronicile de pînă acum au fost abuzul de stil și raportul prea mic între ficțiune și adevăr.
Deși Cînd nu mai înțelegem lumea a fost descris ca un roman nonficțional, autorul dezaprobă încadrarea taxonomică. El insistă că textele (un eseu, două povestiri, o nuvelă și o proză semi-autobiografică) au fost gîndite de sine stătătoare, iar volumul este unul de ficțiune, chiar dacă bazat pe evenimente reale. Ca să mențină iluzia veridicității, Labatut crește treptat gradul de ficțiune din povești: pornește cu un apel la autoritatea științei, primul eseu fiind aproape în întregime nonficțional, cu excepția ultimului paragraf, însă încheie cu un text pseudo-memorialistic. Butaforia astfel creată e credibilă, limita dintre ficțiune și nonficțiune fiind evidentă doar cititorului pasionat de istoria științei. Textul captivează însă chiar și în absența incertitudinii. Depistarea soluțiilor narative folosite pentru a structura și a asigura coerența poveștilor, și identificarea unor personaje sau evenimente lăsate nenumite sau nelămurite aduc suficiente satisfacții lecturii ca joc de investigație.
Un alt reproș este folosirea adesea stîngace a laitmotivelor ce leagă cele cinci texte. Pe lîngă motivul abisului, primul capitol introduce motivul imposibilității previziunii sau al blestemului profeției și motivul cianurii. Puternic inspirat de W.G. Sebald și romanul său Inelele lui Saturn, primul eseu urmărește molecula de cianură de-a lungul secolelor: de la artă, sub forma primului pigment sintetic modern, albastrul de Prusia, pînă la ororile războiului, sub forma otrăvii Zyklon B folosite în lagărele holocaustului și a capsulelor de acid prusic folosite ca armă de sinucidere a șefilor celui de-al Treilea Reich. Labatut ne poartă astfel într-o cursă nebunească, sărind de la Hermann Göring la Napoleon, Alan Turing și Rasputin în doar cîteva paragrafe. Iar în cursa aceasta plină de otravă, o dată la cîteva pagini, cineva nu poate prezice viitorul: Diesbach, care a descoperit albastrul de Prusia din greșeală, în timp ce încerca să sintetizeze carminul, nu poate prezice căderea imperiului prusac, Scheele nu poate prezice nici rolul cianurii, nici toxicitatea arsenicului, Turing nu își poate prezice moartea în tinerețe, dușmanii lui Rasputin nu pot prezice imunitatea inexplicabilă a acestuia la cianură, iar Fritz Haber, complet neprevăzător, nu doar că nu poate prezice cum va salva milioane de oameni de la moarte prin extragerea azotului din aer, ori cum îi va fi ucisă familia în camerele de gazare cu propriul pesticid Zyklon, dar își imaginează îngrozit că Pămîntul va sfîrși sufocat de plante într-o înverzire teribilă cauzată de o producție excesivă de îngrășămînt. S-ar putea să fi exagerat.
Trăgînd mai departe de firul otrăvii și al previziunii, Labatut păstrează stilul eseistic și în povestirea „Singularitatea lui Schwarzschild”, însă crește doza de ficțiune și imaginează motivul profeției pe dos. Cum ar fi fost dacă Schwarzschild ar fi înțeles ce se ascundea în spatele soluției găsite de el, dacă i s-ar fi arătat sensul aparentei aberații matematice în punctul de singularitate și ar fi văzut abisul? Un posibil răspuns e ingenios sugerat de incertitudinea asupra declanșatorului pemfigusului, boala autoimună ce l-a ucis pe fizicianul și astronomul german. Principalii suspecți sînt otrăvirea cu gaz în tranșeele Primului Război Mondial și reacția corpului la slăbiciunea minții în fața atracției singularității.
În nuvela ce dă titlul cărții, meditația asupra blestemului profeției ia forma Principiului Incertitudinii al lui Heisenberg din mecanica cuantică. Pentru prima oară, balanța între ficțiune și adevăr pare să se încline invers. Acum nu ne mai putem încrede nici în detaliile biografice culese de autor, căci procesul de curatoriere a devenit lax, fiind adoptate și povești apocrife ori a căror acuratețe e imposibil de verificat. Alterarea adevărului de dragul narațiunii se manifestă și prin omiterea unor personaje cruciale pentru istoria mecanicii cuantice, care au însă o biografie plictisitoare. Să nu ne mai întrebăm așadar unde s-a pierdut Max Born cel cuminte. Sacrificat pe altarul ficțiunii. Principalul subiect al nuvelei este istoria nașterii aproape simultane a celor două viziuni asupra lumii cuantice și drumul intelectual de la contrarietatea la complementaritatea lor.
Pe scurt, Labatut ne oferă o ficționalizare a formulării Principiului Incertitudinii și a Interpretării Copenhaga.
Fără prea multe subtilități de construcție a personajelor, autorii celor două teorii, Werner Heisenberg și Erwin Schrödinger, sînt prezentați antagonic, ca prelungiri ale formulărilor mecanicii cuantice propuse de ei. Teoria lui Heisenberg este abstractă, complexă, algebrică și, fiind ruptă de tradiția fizicii clasice, neintuitivă. Dimpotrivă, formularea lui Schrödinger este elegantă, simplă, continuînd fizica clasică cu o ecuație ce permitea vizualizarea lumii subatomice, însă are o componentă a cărei interpretare pare imposibil de stabilit. Labatut reușește să prezinte clar și atractiv cele două teorii și ciocnirile ce aveau loc în interiorul comunității științifice în încercarea de a decide care dintre ele era mai potrivită. Se insistă și asupra faptului că lui Schrödinger, care citise Bhagavad Gita, știind deci lecția both/and, nu either/or, și care demonstrase că cele două teorii sînt echivalente, i-a fost imposibil să le accepte complementaritatea. Această încăpățînare e văzută însă cu ochi blînzi, fiind încadrată în contextul nevoii de întoarcere a matematicii la ezoterism și misticism pentru a nu pierde înțelesul lumii în procesul cunoașterii științifice.
Nuvela imaginează o epifanie prin care Schrödinger ajunge la frumoasa lui ecuație, între episoade de halucinație febrilă și coșmaruri cu Kali, zeița vidului, a cărei piele neagră nu îl lasă pe fizicianul austriac să uite de neantul ce transcende forma. Tot acest delir este înghesuit într-un decor al muntelui vrăjit, într-un sanatoriu de tratare a tuberculozei bîntuit de fantoma neînțelegerii algebrei. Fantoma este de fapt încarnarea lui Simone Weil ca domnișoara Herwig, fiica adolescentă a medicului sanatoriului. Cele două, Weil și Herwig, au în comun nu doar iubirea pentru intuiție în matematică, dar și lectura precoce a Bhagavad Gita, tuberculoza și, din cauza picării examenului de admitere la liceu, lecțiile particulare cu profesori supracalificați. Personajul domnișoarei Herwig e construit nu doar după chipul și asemănarea lui Weil, ci și prin manipularea informațiilor biografice culese din cărțile enumerate în secțiunea cu mulțumiri. Domnișoara Herwig se naște din contopirea unei aventuri de Crăciun a lui Schrödinger cu o fostă iubită la vila Herwig și a unei povești de groomingîncepute cîțiva ani mai tîrziu, și e împodobită cu perlele pe care fizicianul le folosea ca dopuri de urechi ca să se poată concentra mai bine.
Matematica distruge
Altminteri, nuvela poate fi citită ca o pledoarie pentru rolul delirului în descoperirea științifică, căci nu doar Schrödinger operează sub influență mistică. Louis de Broglie pare posedat cînd își formulează ipoteza dualității undă-particulă a materiei în deplină singurătate. Mitul ascetului științific este reiterat și prin izolarea lui Heisenberg la Helgoland, unde își definește formularea matriceală tot prin epifanie și halucinație. Interesant este că una dintre viziunile imaginate, cea a lui Goethe fericindu-l pe Hafez, poetul persan adept al sufismului, este inspirată de dragostea reală a lui Heisenberg pentru West-östlicher Divan. De aici mai e nevoie doar de cîteva episoade de halucinație-epifanie și de o apariție incognito și în afara cronologiei reale a lui Walter Benjamin ca să ajungem la o viziune unitară asupra mecanicii cuantice. Labatut îl trimite pe Benjamin într-un bar din Copenhaga să își facă reclamă emisiunii radio pentru copii, să evoce violența mașinăriei prin care a purtat prima conversație telefonică, să ne avertizeze cu un ecou înapoi peste epoci al lui Weil că nu mai înțelegem lumea din cauza complexității teoriilor științifice și să îl intoxice pe Heisenberg cu un cocktail misterios. Halucinația lui Heisenberg nu e însă doar motor creativ, ci și instrument de previziune: fizicianul are vedenii cu efectele exploziei bombelor atomice, în ciuda principiului ce tocmai îi fusese revelat.
Mesajul lui Benjamin Walter răsună panicat de fapt în toate povestirile, fie sub forma profeției lui Schwarzschild că „numai o viziune integratoare, precum cea a unui sfînt, nebun sau mistic, ne va permite să descifrăm principiile de organizare a Universului”, a lamentației grădinarului de noapte că matematica este cea „care schimbă lumea noastră, atît de mult încît, în numai cîteva decenii, am ajuns să nu mai înțelegem ce înseamnă ființă umană”, ori a refuzului lui Alexander Grothendieck din povestirea „Inima inimii” de a mai face matematică după ce a pătruns în miezul cunoașterii prin geometria algebrică și a abandonului acestuia în misticism. Cum se citește însă oda închinată epifaniei, inspirației mistice și geniului care lucrează în izolare, în anul morții lui Bruno Latour? Labatut ne cere să uităm de laboratorul de cercetare ca spațiu cu o istorie și un context social, și să ne întoarcem la capsula ermetică în care adevărul științific apare spontan. S-ar putea să fi exagerat din nou, deși Weil încă mai are admiratori și în afara sălilor de clasă din licee.
„Inima inimii”, un alt text hibrid între literatură și adevăr, se concentrează asupra iluminării matematice prin misticism, asupra diferenței subtile între genialitate și nebunie, asupra vertijului pe care îl simt matematicienii în imediata apropiere a unor descoperiri fundamentale și a asumării responsabilității pentru aceste descoperiri. Labatut ficționalizează viața și munca matematicianului japonez Shinichi Mochizuki pe care îl prezintă exagerat ca pe un geniu neînțeles, obsedat de cercetarea lui matematică. Scriitorul ia decizia înțeleaptă de a nu mai încerca de această dată să explice concepte și teorii, limitîndu-se la sfera informațiilor biografice. Povestea lui Mochizuki este aproape în întregime ficțională, la fel ca și legătura între acesta și mult mai cunoscutul matematician Alexander Grothendieck. Convenabil, viața lui Grothendieck este atît de fascinantă și plină de elemente bizare, că Labatut nu a trebuit să imagineze prea multe aici, doar să ajusteze cîteva detalii pentru o mai bună integrare cu celelalte povestiri. Interesantă este transformarea celor zece copii mici cărora Grothendieck le-a predat matematică după retragerea lui din mediul academic într-o adolescentă ce avea nevoie de meditații particulare.
Benjamín fără de țară și problema limbii
Labatut nu ține secretă nici fascinația sa pentru Grothendieck, nici neînțelegerea matematicii acestuia. Scriitorul se regăsește însă în dimensiunea spirituală a matematicianului (minus hainele de călugăr și dieta pe bază de supă de păpădii), avînd în comun, printre altele, întîlnirea cu vidul și retragerea în munți. Grothendieck, care s-a născut în Germania și a trăit aproape toată viața în Franța, era apatrid. Labatut, născut în Olanda, a copilărit în Argentina și Peru pînă să se stabilească în Chile. Într-un fel, și el se consideră fără de țară. În plus, este bilingv. Așa se explică de altfel și scrierea în limba engleză a unor fragmente din carte și chiar a întregului epilog, pe care a trebuit apoi să le traducă în spaniolă pentru prima ediție a volumului. Traducerea în limba engleză a fost făcută de Nathan Adam West sub atenta observație a lui Labatut, scriitorul ajungînd să prefere varianta în engleză și încetînd să mai scrie în spaniolă.
Printre cele mai interesante diferențe între cele două versiuni sînt omisiunile și corecturile din primul text, ce i-au permis lui Labatut să susțină că eseul este în întregime nonficțional. West a eliminat toate detaliile ce fuseseră preluate din anecdote apocrife, precum cele ale unghiilor date cu ojă ale lui Göring și deghizările acestuia în Nero. O altă omisiune, cea a prezenței medicului Herwig în camera fiicei sale în noaptea pe care aceasta o petrece urmărind nașterea puricilor matrioșka, permite noi interpretări. În absența tatălui, episodul afidelor se explică mai degrabă ca un episod al halucinațiilor cauzate de dihidrocodeină, un antitusiv folosit în acea perioadă în tratamentul tuberculozei. De dihidrocodeină, știm din primele rînduri ale cărții, au fost dependenți Hermann Göring și William Burroughs. O altă dependență, neoficială, este cea a personajelor lui Philip K. Dick, pe care Labatut îl admiră. În A Scanner Darkly, printre efectele secundare ale folosirii Substanței D apar halucinațiile cu afide.
Claudia Chiriță este cercetător asociat în logică și inteligență artificială la Facultatea de Matematică și Informatică, Universitatea din București.
