Groaznica sinucidere din strada Micsandrelor

Publicat în Dilema Veche nr. 997 din 18 mai – 24 mai 2023
image

T.O. Bobe, Bilete de sinucigaș, ilustrate de Mihail Coșulețu, Editura Humanitas, 2023.

„Ai zice că nu sîntem în țara unde în urmă cu aproape 150 de ani I.L. Caragiale inventa atîtea feluri de scris”, notează T.O. Bobe în Cuvîntul înainte al acestei cărți, incriminînd conformismul prozei scurte românești de azi. Sînt, ca și cele care le urmează, rînduri tari, încordate, de veritabil guerrillero al stilului. E drept, unul nu foarte informat, de vreme ce, recunoaște cu onestitate, a aflat abia de curînd că formula pe care nu demult s-a decis s-o exerseze se practică, pînă și aici la noi, de cîțiva ani buni (revista online Literomania găzduiește o rubrică de „Flash Fiction Stories”), dar exigent: nimic din ce se publică acolo nu-i place. Sau, ca să fiu riguros: aproape nimic și, oricum, în doze abia semnificative. Fie și-așa, mi-am zis, severitatea e oricum preferabilă admirației amorfe. În definitiv, scriem noi înșine cărțile pe care ne-am dori să le citim. Poate că așa, reactiv, în contrapartidă, s-a născut la vremea ei și Bucla, o carte pe al cărei farmec pariez încăȘi totuși, cu aceste Bilete de sinucigaș e altceva. Ele vin, dacă e să-l credem pe autor, să compenseze un multiplu deficit (de intensitate, de polifonie, de mobilitate etc.), printr-un exces: de, să-i spun așa, reținîndu-mi expresii mai dure, dezinvoltură.

Ca să nu mai lungesc vorba: Bobe imaginează o cazuistică suicidară întinsă pe 102 situații din care cititorul primește numai lestul lestului, adică ultimele cuvinte pe care personajele lui le lasă la ieșirea din scenă. Cu foarte puține excepții, acestea nu-s mai lungi de un vers (ca la Ion Pillat), așadar eventuala confuzie de gen plutește deasupra fiecărei pagini. Cu încă și mai puține excepții, ele sună așa: „Ar fi mers un coniac înainte” sau „Iertați-mă pentru risipa de gaz” sau „Mami, te rog să-i dai bicicleta mea lui Viorel de pe Micsandrelor nr. 14” sau „PIN-ul e 4275, e destul ce mai găsiți acolo pentru incinerare” sau „Acum știi de ce mi-a trebuit coafor” sau „Mi-e dor să te mai țin în brațe” sau... sau... sau... Să zicem că, dintre toate, acestea ar avea un anume grad de neutralitate. Șarje directe, oricum, nu par să fie. Chiar și așa, însă, la rece, adică extrase din contextul lor, ca simple enunțuri gramaticale, ele au ceva în mod deliberat ridicol și, îmi pare rău s-o spun, ridiculizant. Degeaba ne asigură T.O. Bobe în amintita prefață că putem construi, de capul nostru, scenarii care să preceadă fiecare astfel de rînd de adio. Tendința e clară și a-i schimba traiectoria emoțională presupune reale eforturi avocățești. De ce le-aș face eu (sau oricare dintre noi) din moment ce autorul însuși bagatelizează copios această temă, totuși și totuși îngrozitor de delicată? Nu prea-mi vine. Și iată de ce. 

997 16 Caragiale 1 aprilie jpg

April is the cruelest month 

Dacă tot i-a fost pomenit numele, să ne întoarcem, preț de un paragraf-două, la Caragiale, cel care, în 1896, publica în Adevărul un monolog dramatic intitulat 1 Aprilie. În absența unei lecturi proaspete, cititorii Dilemei vechi și-l vor fi amintind măcar prin prisma montărilor de care a avut parte. Ca discuția să aibă rost, îi sfătuiesc să le uite. Căci nu știu cum vor fi făcut alții rolul (Ion Manolescu, în iarna lui 1912, sau Casimir Belcot, în toamna aceluiași an, fiind cei dintîi), dar felul cum îl întruchipează Beligan pe protagonist e o aproape grosolană deturnare de sens. Ce avem e un june amploaiat care relatează pe un ton șotios o întîmplare de tot nefericită la care a luat parte activ. Berărie, grup de amici, dispoziție de farse. Scenariu tipic. Drept urmare, unuia dintre ei, cel mai anxios, i se joacă un renghi: e chemat tîrziu în noapte printr-un bilet plastografiat, ca din partea unei amante de taină. Planul e acela ca, în plin întuneric și în prologul actului galant, să fie luat pe sus de unul dintre amici, impersonîndu-l pe soțul încornorat al doamnei cu pricina. Totul merge ca uns pînă cînd, în momentul decisiv, însuflețit de spaimă, Mișu (zis, nu întîmplător, Poltronu) răspunde amenințării cu o lovitură de baston care-l lasă fără suflare pe nimeni altul decît pe prietenul Mitică, unul dintre artizanii farsei. De-aici scandal, lacrimi, bocete, anchete, destituiri (căci tot acest gang lucra, pare-se, într-un minister) și, în cele din urmă, cu tot omorul prin imprudență, achitări în serie. Ce n-a băgat de seamă Radu Beligan și, desigur, nici regizorii care și-au încercat puterile cu această piesă formidabilă a lui Caragiale e că nu despre o tragedie pur și simplu absurdă și abisală e vorba. 

Mai întîi, fiindcă, odată cu primele replici, tînărul nostru spune cît se poate de neted: porecla lui Mișu decurgea dintr-un episod de natură cel puțin contravențională: o bătaie, în Herăstrău, cu niște indivizi care „se lăuda că o să ne-o facă ei, că sînt de la parchetul general; da... am lucrat... teribil”. Va să zică un gravissim ultraj la adresa unor procurori e rezolvat discret printr-o suită de abile intervenții și sforării salvatoare. Acel „am lucrat... teribil” ar putea figura drept refrenul unui imn închinat corupției din Justiție. Atunci ca și-acum, cînd fii și fiice de... Passons. Ce e și mai cutremurător e al doilea versant al constatării pe care simpla lectură o scoate în evidență. Și anume, faptele sînt povestite în context instituțional: „Eu mărturisesc drept, cum am spus și la jurați, eu, domnule președinte”, începe tînărul povestea gestei sale nocturne. În fața unui judecător, așadar, el își permite să-și umfle nonșalant mușchii inamovibilității, să se comporte ca între intimi, fredonînd arii ușurele, ba chiar să emită considerații dintre cele mai inadecvate, dată fiind, for God’s sake, moartea unui prieten: „Venise și mă-sa lui Mitică – o mahalagioaică... ce gură! făcea un scandal! parcă era nebună, se mușca de mîini, se trăgea de păr... Ne-a ocărît, ne-a blestemat... ba pe Cleopatra a și scuipat-o. (bocindu-se ca bătrîna) «Mitică! frumosul maichii! Mitică!» (schimbînd tonul și mutra și dînd din umeri) Ei, asta mi-e necaz mie... Mitică și frumos! Poftim!”. 

Cu aceste date, a monta scenic acest monolog în regimul căldicel al fatalității cu final neașteptat e, spuneam, o deturnare aproape barbară: în realitate, Caragiale s-a sforțat aici să construiască – ei, da – cel mai infect moralmente personaj din literatura română. Că l-a suit pe o scenă în loc să-l lase să zburde prin Momentele lui, e o decizie cu subînțeles: s-a ferit să-i facă loc în propria lui societate. Nu-i un Lache, nu-i un Mache, nu-i un Ghiță Nițescu, inși cu bunele și cu mai puțin bunele lor, ci o oroare sufletească încarnată. Cu așa o făptură nu se stă la masă, nu se schimbă vorbe pe Podul Mogoșoaiei, nu se nimic. Iar Caragiale o simte și-o aplică. 

...cuminte, n-a vrut să răspunză

T.O. Bobe, mai degrabă, nu. Pot presupune că între conștiința lui și conștiința „naratorului” care controlează cele o sută două voci de sinucigași de-aici există un necesar cordon sanitar, însă găsesc că atunci cînd își închipuie (sigur, pentru a ironiza practica modelor literare) că va genera serii similare, de „bilete de îndrăgostit”, „bilete scrise în ședințe” sau „bilete lipite de frigider”, linia aceasta e în chip foarte nefericit încălcată. Gluma e proastă și-atît. Dar tot are sensul ei față de altele, pe care eu, unul, îmi doresc să le uit de îndată ce voi încheia acest articol. Ca de exemplu pe cea de la p. 43 („De ce mi-ați ascuns pokemonii?”), îndărătul căreia nu văd decît un dispreț fetid față de subculturile adolescenților de azi și nici măcar un bob de muștar de empatie. Sau pe aceea de la p. 83 („Ce nu face omul pentru un pic de atenție?”), strigător la cer de nerealistă și, din nou, dizgrațioasă printr-o mizantropie rudimentară. Cît de scremut poate fi jocul de cuvinte de la p. 14 („scriu asta pentru că niciodată în viața mea n-am călătorit fără bilet și nu vreau tocmai acum să plec fără să am unul în buzunar”) și cît de jalnică acea ironie la adresa unui ultras generic („cîine pînă la moarte”), care dovedește o dată în plus că una e elevația, alta simplul ifos cu parapon. De-ar ști, vai, T.O. Bobe că în plăcerea de a specula greșita utilizare a lui „decît” se întîlnește cu inenarabilul om de fotbal Mihai Stoica, singurul care mai găsește (deși, spre cinstea lui, mai rar ca autorul acestor Bilete de sinucigaș) resurse de amuzament în acest clișeu obosit. De ce-ar fi agramatismele o culpă în fața morții, mă-ntreb. Oare drama cuiva care ar lăsa o însemnare de felul „eu vreau așa să nu dați vina că a făcuto [sic!] alcineva [sic!]” n-are adîncime pentru că n-are sintaxă? 

Mi se va replica, poate, că dimpotrivă, lumea fiind cum este, Bobe nu face decît să transcrie, obiectiv, ba chiar cu o superioară înțelegere, plauzibilul. Ceva mă face să cred că nu așa arată, totuși, temperatura interioară a unor fraze așternute pe un colț de hîrtie în fața ultimei decizii. Ceva, adică inclusiv niscai studii pe temă, de felul unui C.L. Meyer, T.H. Irani, K.A. Hermes & B. Yung, Explaining suicide: Patterns, motivations, and what notes reveal, Elsevier Academic Press (2017) sau Éric Volant (coord.), Adieu, la vie... Étude des derniers messages laissés par les suicidés, Bellarmin, 1990. Așa încît nu m-aș grăbi să legitimez o butaforie de un gust îndoielnic, în care de nicăieri iese la suprafață cuvîntul „suspin” (p. 84) și-n care tot de nicăieri cineva anunță că n-ar fi putut-o face dacă n-ar fi achiziționat, cu greu, un pistol Smith & Wesson, ca în filmele cu Eastwood (p. 54) ș.a.m.d. 

Acum, strict literar vorbind, aș adăuga că buna impresie pe care autorul pare s-o aibă despre inventivitatea acestor nuclee epice nu se prea confirmă la lectură. Destule dintre ele sînt întinse pe același calapod (e.g.: „acum n-o să mai plec niciodată de acasă” versus „ce bine e acasă” sau p. 42 versus p. 92 sau p. 52 versus p. 73), atunci cînd nu recurg de-a dreptul la aceleași și-aceleași poante lingvistice răsuflate. 

Nu-mi amintesc, de cînd scriu cronică, să fi încercat o asemenea senzație de regret. Aș fi preferat ca Bilete de sinucigaș să fi avut pur și simplu paginile albe. Ar fi fost cea mai cuminte dintre opțiuni. Unde mai pui că l-ar fi scutit pe Mihail Coșulețu de chinul cîtorva neplăcute pleonasme grafice.

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M., 2021.

comunicat instituto cervantes espacio femenino 2024 jpg
Cinema feminin din Spania și America Latină, în luna martie, la Institutul Cervantes din București
Și în acest an, luna femeii este sărbătorită la Institutul Cervantes cu o serie de filme care aduc în atenția publicului o serie de creații cinematografice semnate de artiste din spațiul cultural hispanic.
1038 16 IMG 20220219 WA0027 jpg
Compilați, compilați...
Îi las plăcerea să reflecteze asupra
p 17 jpg
La contactul cu pielea
Smoke Sauna Sisterhood e pe de-a-ntregul cuprins în titlul său: într-o saună retrasă.
1038 17b Idles Tangk webp
Tobe + chitare = love
Nu știi neapărat ce vrea să fie acest prolog, dar exact fiindcă e un prolog mergi mai departe
image png
387326384 1387431755465458 2939236580515263623 n jpg
Orice sfârșit e un nou început
Când faci febră, când plângi din senin, când râzi cu toată gura știrbă.
Afișe Turneul Național 08 jpg
Martie este luna concertelor de chitară
În perioada 16-30 martie 2024, Asociația ChitaraNova vă invită la concertele din cadrul turneului național „Conciertos para Guitarra”.
426457521 938541944508703 1123635049469230038 n jpg
One World Romania – Focus Ucraina: proiecție „Photophobia”
„Photophobia” marchează doi ani de la începerea războiului în Ucraina și va avea loc pe 24 februarie la Cinema Elvire Popesco.
1037 15 Maria Ressa   Cum sa infrunti un dictator CV1 jpg
O bombă atomică invizibilă
Ce ești tu dispus(ă) să sacrifici pentru adevăr?
p 17 2 jpg
Spectacol culinar
Dincolo de ținuta posh, respectabilă și cam balonată, a filmului, care amenință să îl conducă într-o zonă pur decorativă, cineastul găsește aici materia unei intime disperări.
1037 17 cop1 png
Liric & ludic
Esența oscilează între melancolie și idealism romantic.
Vizual FRONT landscape png
FRONT: expoziție de fotografie de război, cu Vadim Ghirda și Larisa Kalik
Vineri, 23 februarie, de la ora 19:00, la doi ani de la începerea războiului din Ucraina, se deschide expoziția de fotografie de război FRONT, la Rezidența9 (I.L. Caragiale 32) din București.
image png
Lansare de carte și sesiune de autografe – Dan Perșa, Icar 89
Vă invităm joi, 15 februarie, de la ora 18, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu Dan Perșa, autorul romanului Icar 89, publicat în colecția de literatură contemporană a Editurii Humanitas.
p 16 O  Nimigean adevarul ro jpg
Sfidarea convențiilor
O. Nimigean nu doar acordă cititorului acces la realitatea distorsionată pe care o asamblează, ci îl face parte integrantă a acesteia.
1036 17 Summit foto Florin Stănescu jpg
Teatru de cartier
Dorința de a surprinde tabloul social în complexitatea lui, cu toate conexiunile dintre fenomene, are însă și un revers.
p 23 Compozitie pe tema Paladistei, 1945 jpg
Victor Brauner – Paladienii și lumea invizibilului
Reprezentările Paladistei sînt prefigurări fantastice în care contururile corpului feminin sugerează grafia literelor unui alfabet „erotic“ care trimite la libertatea de expresie a scrierilor Marchizului de Sade.
1 Afiș One World Romania 17 jpg
S-au pus în vînzare abonamentele early bird pentru One World România #17
Ediția de anul acesta a One World România își invită spectatorii în perioada 5 - 14 aprilie.
Poster orizontal 16 02 2024 Brahms 2  jpg
INTEGRALA BRAHMS II: DIRIJORUL JOHN AXELROD ȘI VIOLONISTUL VALENTIN ȘERBAN
Vineri, 16 februarie 2024 (19.00), ORCHESTRA NAŢIONALĂ RADIO vă invită la Sala Radio la cel de-al doilea concert dintr-un „maraton artistic” dedicat unuia dintre cei mai mari compozitori germani.
1035 16 coperta bogdan cretu jpg
Două romane vorbite
Roman vorbit prin încrucișări de voci, ele însele încrucișate biografic în feluri atît de neașteptate, cartea lui Bogdan Crețu reușește performanța unei povești de dragoste care evită consecvent patetismul.
p 17 2 jpg
Plăcerea complotului
Pariser nu e naiv: Europa nu mai e aceeași.
1035 17 The Smile Wall Of Eyes 4000x4000 bb30f262 thumbnail 1024 webp
Forme libere
Grupul The Smile va concerta la Arenele Romane din București pe data de 17 iunie 2024, de la ora 20.
Poster 4 copy 12 09 02 2024  jpg
Din S.U.A. la București: dirijorul Radu Paponiu la pupitrul Orchestrei Naționale Radio
În afara scenelor din România, muzicianul a susţinut recitaluri şi concerte la Berlin, Praga, Munchen, Paris, Lisabona, Londra.
1034 16 O istorie a literaturii romane pe unde scurte jpg
„Loc de urlat”
Critica devine, astfel, şi recurs, pledînd, ca într-o instanţă, pe scena jurnalisticii politice şi a diplomaţiei europene pentru respectarea dreptului de liberă exprimare şi împotriva măsurilor abuzive ale regimului.
p 17 jpg
Impresii hibernale
Astea fiind spuse, Prin ierburi uscate nu e deloc lipsit de har – ba chiar, dat fiind efortul de a-l dibui chiar în miezul trivialității, filmul e o reușită atemporală, care s-ar putea să îmbătrînească frumos.

Adevarul.ro

image
Coșmarul unei femei care și-a luat casă în cel mai scump oraș din țară. „Am empatie doar pentru animale, de ce aș avea pentru oameni”
Mulți români aleg să cheltuie o avere pentru o casă cu curte, tocmai pentru a scăpa de zgomotele unor vecini nesimțiti. Uneori, însă, nici măcar acesr lucru nu le garantează faptul că vor avea în preajmă oameni cu bun simț care să respecte măcar orele de liniște.
image
Întrebarea care îi macină pe bărbați: care e lungimea corectă a pantalonilor. Adina Buzatu: „Nu s-a purtat niciodată gleznuța la vedere”
Alegerea lungimii potrivite a pantalonilor este esențială pentru un aspect elegant și confortabil, dar contează și locul în care mergi. Mai mult, spune Adina Buzatu, „gleznuța la vedere” nu a fost niciodată la modă.
image
Situație stranie la Realitatea Plus: Alexandra Păcuraru vorbește despre „retragerea” din televiziunea condusă de tatăl său VIDEO
„Retragere” neașteptată de la Realitatea Plus, canalul de știri condus de familia omului de afaceri Maricel Păcuraru. Protagonista este chiar fiica omului de afaceri, Alexandra Păcuraru, care, până recent, era prezentatoare la acest post de televiziune.

HIstoria.ro

image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.
image
Cel mai bogat prinț român, în „Historia” de martie
La începutul secolului XX, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino a vrut să placheze acoperișul Palatului Zamora (actualul Castel Cantacuzino) cu monede de aur și i-a cerut voie regelui să facă acest lucru. Carol I i-ar fi răspuns: „Îţi dau voie dacă pui monedele pe cant“.