Groaznica sinucidere din strada Micsandrelor

T.O. Bobe, Bilete de sinucigaș, ilustrate de Mihail Coșulețu, Editura Humanitas, 2023.

„Ai zice că nu sîntem în țara unde în urmă cu aproape 150 de ani I.L. Caragiale inventa atîtea feluri de scris”, notează T.O. Bobe în Cuvîntul înainte al acestei cărți, incriminînd conformismul prozei scurte românești de azi. Sînt, ca și cele care le urmează, rînduri tari, încordate, de veritabil guerrillero al stilului. E drept, unul nu foarte informat, de vreme ce, recunoaște cu onestitate, a aflat abia de curînd că formula pe care nu demult s-a decis s-o exerseze se practică, pînă și aici la noi, de cîțiva ani buni (revista online Literomania găzduiește o rubrică de „Flash Fiction Stories”), dar exigent: nimic din ce se publică acolo nu-i place. Sau, ca să fiu riguros: aproape nimic și, oricum, în doze abia semnificative. Fie și-așa, mi-am zis, severitatea e oricum preferabilă admirației amorfe. În definitiv, scriem noi înșine cărțile pe care ne-am dori să le citim. Poate că așa, reactiv, în contrapartidă, s-a născut la vremea ei și Bucla, o carte pe al cărei farmec pariez încă. Și totuși, cu aceste Bilete de sinucigaș e altceva. Ele vin, dacă e să-l credem pe autor, să compenseze un multiplu deficit (de intensitate, de polifonie, de mobilitate etc.), printr-un exces: de, să-i spun așa, reținîndu-mi expresii mai dure, dezinvoltură.

Ca să nu mai lungesc vorba: Bobe imaginează o cazuistică suicidară întinsă pe 102 situații din care cititorul primește numai lestul lestului, adică ultimele cuvinte pe care personajele lui le lasă la ieșirea din scenă. Cu foarte puține excepții, acestea nu-s mai lungi de un vers (ca la Ion Pillat), așadar eventuala confuzie de gen plutește deasupra fiecărei pagini. Cu încă și mai puține excepții, ele sună așa: „Ar fi mers un coniac înainte” sau „Iertați-mă pentru risipa de gaz” sau „Mami, te rog să-i dai bicicleta mea lui Viorel de pe Micsandrelor nr. 14” sau „PIN-ul e 4275, e destul ce mai găsiți acolo pentru incinerare” sau „Acum știi de ce mi-a trebuit coafor” sau „Mi-e dor să te mai țin în brațe” sau... sau... sau... Să zicem că, dintre toate, acestea ar avea un anume grad de neutralitate. Șarje directe, oricum, nu par să fie. Chiar și așa, însă, la rece, adică extrase din contextul lor, ca simple enunțuri gramaticale, ele au ceva în mod deliberat ridicol și, îmi pare rău s-o spun, ridiculizant. Degeaba ne asigură T.O. Bobe în amintita prefață că putem construi, de capul nostru, scenarii care să preceadă fiecare astfel de rînd de adio. Tendința e clară și a-i schimba traiectoria emoțională presupune reale eforturi avocățești. De ce le-aș face eu (sau oricare dintre noi) din moment ce autorul însuși bagatelizează copios această temă, totuși și totuși îngrozitor de delicată? Nu prea-mi vine. Și iată de ce. 

April is the cruelest month 

Dacă tot i-a fost pomenit numele, să ne întoarcem, preț de un paragraf-două, la Caragiale, cel care, în 1896, publica în Adevărul un monolog dramatic intitulat 1 Aprilie. În absența unei lecturi proaspete, cititorii Dilemei vechi și-l vor fi amintind măcar prin prisma montărilor de care a avut parte. Ca discuția să aibă rost, îi sfătuiesc să le uite. Căci nu știu cum vor fi făcut alții rolul (Ion Manolescu, în iarna lui 1912, sau Casimir Belcot, în toamna aceluiași an, fiind cei dintîi), dar felul cum îl întruchipează Beligan pe protagonist e o aproape grosolană deturnare de sens. Ce avem e un june amploaiat care relatează pe un ton șotios o întîmplare de tot nefericită la care a luat parte activ. Berărie, grup de amici, dispoziție de farse. Scenariu tipic. Drept urmare, unuia dintre ei, cel mai anxios, i se joacă un renghi: e chemat tîrziu în noapte printr-un bilet plastografiat, ca din partea unei amante de taină. Planul e acela ca, în plin întuneric și în prologul actului galant, să fie luat pe sus de unul dintre amici, impersonîndu-l pe soțul încornorat al doamnei cu pricina. Totul merge ca uns pînă cînd, în momentul decisiv, însuflețit de spaimă, Mișu (zis, nu întîmplător, Poltronu) răspunde amenințării cu o lovitură de baston care-l lasă fără suflare pe nimeni altul decît pe prietenul Mitică, unul dintre artizanii farsei. De-aici scandal, lacrimi, bocete, anchete, destituiri (căci tot acest gang lucra, pare-se, într-un minister) și, în cele din urmă, cu tot omorul prin imprudență, achitări în serie. Ce n-a băgat de seamă Radu Beligan și, desigur, nici regizorii care și-au încercat puterile cu această piesă formidabilă a lui Caragiale e că nu despre o tragedie pur și simplu absurdă și abisală e vorba. 

Mai întîi, fiindcă, odată cu primele replici, tînărul nostru spune cît se poate de neted: porecla lui Mișu decurgea dintr-un episod de natură cel puțin contravențională: o bătaie, în Herăstrău, cu niște indivizi care „se lăuda că o să ne-o facă ei, că sînt de la parchetul general; da... am lucrat... teribil”. Va să zică un gravissim ultraj la adresa unor procurori e rezolvat discret printr-o suită de abile intervenții și sforării salvatoare. Acel „am lucrat... teribil” ar putea figura drept refrenul unui imn închinat corupției din Justiție. Atunci ca și-acum, cînd fii și fiice de... Passons. Ce e și mai cutremurător e al doilea versant al constatării pe care simpla lectură o scoate în evidență. Și anume, faptele sînt povestite în context instituțional: „Eu mărturisesc drept, cum am spus și la jurați, eu, domnule președinte”, începe tînărul povestea gestei sale nocturne. În fața unui judecător, așadar, el își permite să-și umfle nonșalant mușchii inamovibilității, să se comporte ca între intimi, fredonînd arii ușurele, ba chiar să emită considerații dintre cele mai inadecvate, dată fiind, for God’s sake, moartea unui prieten: „Venise și mă-sa lui Mitică – o mahalagioaică... ce gură! făcea un scandal! parcă era nebună, se mușca de mîini, se trăgea de păr... Ne-a ocărît, ne-a blestemat... ba pe Cleopatra a și scuipat-o. (bocindu-se ca bătrîna) «Mitică! frumosul maichii! Mitică!» (schimbînd tonul și mutra și dînd din umeri) Ei, asta mi-e necaz mie... Mitică și frumos! Poftim!”. 

Cu aceste date, a monta scenic acest monolog în regimul căldicel al fatalității cu final neașteptat e, spuneam, o deturnare aproape barbară: în realitate, Caragiale s-a sforțat aici să construiască – ei, da – cel mai infect moralmente personaj din literatura română. Că l-a suit pe o scenă în loc să-l lase să zburde prin Momentele lui, e o decizie cu subînțeles: s-a ferit să-i facă loc în propria lui societate. Nu-i un Lache, nu-i un Mache, nu-i un Ghiță Nițescu, inși cu bunele și cu mai puțin bunele lor, ci o oroare sufletească încarnată. Cu așa o făptură nu se stă la masă, nu se schimbă vorbe pe Podul Mogoșoaiei, nu se nimic. Iar Caragiale o simte și-o aplică. 

...cuminte, n-a vrut să răspunză

T.O. Bobe, mai degrabă, nu. Pot presupune că între conștiința lui și conștiința „naratorului” care controlează cele o sută două voci de sinucigași de-aici există un necesar cordon sanitar, însă găsesc că atunci cînd își închipuie (sigur, pentru a ironiza practica modelor literare) că va genera serii similare, de „bilete de îndrăgostit”, „bilete scrise în ședințe” sau „bilete lipite de frigider”, linia aceasta e în chip foarte nefericit încălcată. Gluma e proastă și-atît. Dar tot are sensul ei față de altele, pe care eu, unul, îmi doresc să le uit de îndată ce voi încheia acest articol. Ca de exemplu pe cea de la p. 43 („De ce mi-ați ascuns pokemonii?”), îndărătul căreia nu văd decît un dispreț fetid față de subculturile adolescenților de azi și nici măcar un bob de muștar de empatie. Sau pe aceea de la p. 83 („Ce nu face omul pentru un pic de atenție?”), strigător la cer de nerealistă și, din nou, dizgrațioasă printr-o mizantropie rudimentară. Cît de scremut poate fi jocul de cuvinte de la p. 14 („scriu asta pentru că niciodată în viața mea n-am călătorit fără bilet și nu vreau tocmai acum să plec fără să am unul în buzunar”) și cît de jalnică acea ironie la adresa unui ultras generic („cîine pînă la moarte”), care dovedește o dată în plus că una e elevația, alta simplul ifos cu parapon. De-ar ști, vai, T.O. Bobe că în plăcerea de a specula greșita utilizare a lui „decît” se întîlnește cu inenarabilul om de fotbal Mihai Stoica, singurul care mai găsește (deși, spre cinstea lui, mai rar ca autorul acestor Bilete de sinucigaș) resurse de amuzament în acest clișeu obosit. De ce-ar fi agramatismele o culpă în fața morții, mă-ntreb. Oare drama cuiva care ar lăsa o însemnare de felul „eu vreau așa să nu dați vina că a făcuto [sic!] alcineva [sic!]” n-are adîncime pentru că n-are sintaxă? 

Mi se va replica, poate, că dimpotrivă, lumea fiind cum este, Bobe nu face decît să transcrie, obiectiv, ba chiar cu o superioară înțelegere, plauzibilul. Ceva mă face să cred că nu așa arată, totuși, temperatura interioară a unor fraze așternute pe un colț de hîrtie în fața ultimei decizii. Ceva, adică inclusiv niscai studii pe temă, de felul unui C.L. Meyer, T.H. Irani, K.A. Hermes & B. Yung, Explaining suicide: Patterns, motivations, and what notes reveal, Elsevier Academic Press (2017) sau Éric Volant (coord.), Adieu, la vie... Étude des derniers messages laissés par les suicidés, Bellarmin, 1990. Așa încît nu m-aș grăbi să legitimez o butaforie de un gust îndoielnic, în care de nicăieri iese la suprafață cuvîntul „suspin” (p. 84) și-n care tot de nicăieri cineva anunță că n-ar fi putut-o face dacă n-ar fi achiziționat, cu greu, un pistol Smith & Wesson, ca în filmele cu Eastwood (p. 54) ș.a.m.d. 

Acum, strict literar vorbind, aș adăuga că buna impresie pe care autorul pare s-o aibă despre inventivitatea acestor nuclee epice nu se prea confirmă la lectură. Destule dintre ele sînt întinse pe același calapod (e.g.: „acum n-o să mai plec niciodată de acasă” versus „ce bine e acasă” sau p. 42 versus p. 92 sau p. 52 versus p. 73), atunci cînd nu recurg de-a dreptul la aceleași și-aceleași poante lingvistice răsuflate. 

Nu-mi amintesc, de cînd scriu cronică, să fi încercat o asemenea senzație de regret. Aș fi preferat ca Bilete de sinucigaș să fi avut pur și simplu paginile albe. Ar fi fost cea mai cuminte dintre opțiuni. Unde mai pui că l-ar fi scutit pe Mihail Coșulețu de chinul cîtorva neplăcute pleonasme grafice.

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M., 2021.