Imprevizibila ușurătate a vieții și a morții
● Cornel George Popa, Definitiv. O trilogie, Editura Polirom, 2023.
Cornel George Popa mi se pare că reia, cu Definitiv. O trilogie, cîteva teme din două romane anterioare ale sale. Unul dintre modele e americanul Paul Auster, la care thriller, crime sau mistery nu sînt decît pretexte pentru captivante și ramificate povești cu miză livrescă sau metaliterară. Din Cei care mor și cei care vor muri. Aventurile unui bibliotecar (2016), de pildă, vine tema iminenței morții, la care brutalitatea intensă a ultimelor zile de viață e doar un corolar, iar din Celălalt (2019) vine tema memoriei amplificate, care poate recupera narativ o viață curmată prea brusc și prea devreme. În noul volum, trei povești diferite ilustrează teza întîmplărilor care se succed rapid și imprevizibil, înscriind destinul protagoniștilor pe cu totul alte coordonate decît părea să curgă. Le leagă raportul greu de anticipat dintre viață, moarte și scris, fiindcă în toate cineva, de „aici” sau de „dincolo”, spune povestea, ea contează, de fapt, iar nu limita – cu totul neimportantă în literatură – dintre a fi și a nu mai fi.
Trebuie spus din start că abilitățile dramaturgice și regizorale ale autorului se văd cu asupra de măsură în felul cum sînt construite poveștile. Frazarea e scurtă, cu mulțime de alineate, într-un fel de mizascenă care se concentrează pe esențializarea la maximum a evenimentelor, a gesturilor și a decorurilor. Dialogurile sînt absolut autentice, cu mare priză la realitate, cum s-ar zice, iar naratorul, mereu complice unui cititor simțit aproape, are în toate cele trei contexte darul de a te ține cu sufletul la gură. Ceea ce se și cuvine, pînă la urmă, într-o proză de calitate.
În „Ultima dragoste a lui Virgil”, protagonistul experimentează înainte de debutul bătrîneții impulsurile nestăvilite ale iubirii cu o mult mai tînără femeie, în timp ce soția bolnavă de cancer îl chestionează cu privire la împrejurările unui accident rutier și, speriată de un acces cardiac la volan, îl tot bate la cap să-și facă un control medical. Relațiile se complică treptat, odată cu apariția de personaje și de situații care mai de care mai neașteptate, din care nu lipsesc tandre scene de familie, tensionate discuții între amanți și, desigur, iminențele întunecate ale morții. „Execuția” e un lung monolog al crizei existențiale, provocate de o mulțime de motive: acute probleme conjugale, nemulțumiri profesionale, amintirea dureroasă a mamei, demisia gratuită de la job, absența banilor, dependența tot mai accentuată de lîncezeală, de tutun și de alcool. Alături de o întoarcere în orașul natal pentru rutina incursiunii la cimitir, singurătatea, violența, frigul de afară și din apartamentul neîncălzit, vagabondajul și propensiunea spre ratare îl poartă pe Marcel la capătul puterilor, scoțîndu-l definitiv de pe ruta oamenilor normali.
În sfîrșit, „Baladă pentru Dingo și Harry” e un veritabil poem al marginalității sociale, un road story în genul lui Kerouac, doar că cei doi antieroi trec subit de la statutul de anonimi inofensivi, în căutarea norocului de mîine, la cel de privilegiați care-și permit orice și sînt urmăriți ca niște interlopi periculoși. Altfel spus, cei ce par a fi inițial „tăntălăul și gogomanul” se transformă dintr-o dată în temuții „the Sisters Brothers”, din doi naivi în genul Holden Caulfield într-o pereche „Bonnie și Clyde”, în variantă exclusiv masculină. Și aici, ca și-n celelalte două bucăți ale tripticului, moartea stă mereu la pîndă, gata să secere în cele mai puțin așteptate situații, lăsînd în locul oamenilor doar poveștile. La bunul mers al lor contribuie din plin și „ieșirile” periodice ale povestitorilor, care continuă ironic-misterios prestidigitațiile destinelor pe care le înșiră și le vor cît mai credibile. Așa răsar ici-colo pasaje de genul: „Poftim, fă literatură din asta. Probabil că un scriitor adevărat ar reuși sau ar creiona măcar o atmosferă mai bună. Ar descrie micile gesturi, crisparea, cum unul se uită la altul, cum bate vîntul prin ferestrele deschise și pînza perdelelor tremură ușor, cum cade lumina, cum ochii se măresc și gura-ți devine deodată uscată, cum totul pare infinit mai straniu decît înainte și așa mai departe, dar eu, martorul, nu pot mistifica într-atît realitatea crudă pe care o trăiam, n-am abilități dintr-astea și nici nu mă interesează. Concretul pur, lipsit de înflorituri, reportajul curat, viața asta cinică și complexă, redată brut, îmi par mai dure și mai sincere decît o literatură «lucrată», artistică”.
Cinematografice, dinamice, inteligente, dure și duioase, comice și violente, mimînd anticalofilia în folosul narativului pur, poveștile din Definitiv. O trilogie chiar marchează un punct notabil în proza românească de azi.
● Liviu Surugiu, Sevraj, Editura Polirom, 2022.
După experiența îndelungată a prozei SF, cu romanul Sevraj Liviu Surugiu vrea să se înscrie și-n galeria noir sau măcar în cea policier de bună calitate. La noi, cel puțin recent, genul e bine reprezentat de Dora Pavel, Caius Dobrescu, Florin Irimia, Mircea Pricăjan și Eugen Ovidiu Chirovici, între alții, iar lucrurile stau la fel de bine și-n afara limbii române, dacă-l amintesc doar pe norvegianul Jo Nesbø. Confundat adesea cu policier-ul mai violent, mult mai evoluat și mai complex decît la începuturi, noir e azi un gen pretențios nu doar fiindcă te ucide concurența acerbă, ci și fiindcă atenția acordată cronologiei, tensiunii narative, analogiilor și progresiei evenimențiale trebuie rafinată de tipologii pe măsură, de ceva simbologii spectaculos-morbide, de multe conotații funebre și de asocieri mistice adecvate.
Liviu Surugiu îndrăznește și un scurt demers teoretic, într-o notă finală a romanului, deosebind, de pildă, noir-ul de enigma polițistă: „Detectivul sărac, clientul bogat, femeia fatală, amosfera sumbră, ploaia care nu se mai termină, străzile pustii, toate acestea fac să fie vorba despre un gen aparte. În același timp, descoperirea asasinului e pe planul doi. Descoperirea celui care narează, de obicei detectivul, e ceea ce stîrnește interesul, mai ales cînd se petrece în fața oglinzii strîmbe a societății. De fapt, aspirația spre înalta societate și găsirea acolo a unui putregai mai înfiorător decît cel al lumii de jos din care eroul vrea să plece, asta înseamnă noir”. Nu știu dacă chiar astea sînt trăsăturile genului, mai degrabă nu, mai degrabă demersul e realist, în definiția autorului, căci nu descoperirea „oglinzii strîmbe a societății” face azi deliciul unui roman noir, ci multiplele aspecte întunecate ale unei situații de viață inițial convenționale (nu neapărat polițiste), care se împletesc inextricabil și trimit la cele mai șocante implicații psihanalitice sau demonic-supranaturale.
Dincolo de labilitatea fixării precise a unui gen, riscul pe care-l asumă Liviu Surugiu în Sevraj vine din combinația ușor forțată dintre proza SF, cea polițistă, cea speculativă și cea noir. Limitele verosimilității explodează literalmente, în povestea șarmantului detectiv particular Paul Coriolan, care acceptă comanda unei frumoase și misterioase cliente: să fure moaștele unei sfinte aduse din Grecia în pelerinaj la Patriarhia bucureșteană. Hiperinteligentul investigator descoperă că ceea ce părea un caz dificil, dar nu irezolvabil (suma promisă era consistentă) se complică de la o zi la alta, trăgînd după sine o conspirație mondială cu implicații istorice, bisericești, financiare, medicale, metafizice și – aici ziceam că verosimilitatea, oricum subminată de gen, e din nou puternic încercată – cu trimiteri la viața extraterestră.
Echipe bine antrenate pătrund noaptea în clădirea Patriarhiei, în secții de psihiatrie sau la morgă, se înlocuiesc și apoi se pun la loc oseminte și mumii, în racla sfîntă intră cînd un mulaj menit să inducă în eroare, cînd o persoană reală care are o misiune anume, se dau și se primesc subit telefoane cu informații ce răstoarnă situațiile în desfășurare, se trag gloanțe adevărate și anestezice, se deschid uși pe baza amprentelor faciale și apar aparate în stare să refacă traseul ultimelor minute din viața unui decedat pe baza citirii impulsurilor musculare, se vînează amprente ADN extrase din dinți și casete cu bijuterii răscumpărate cîndva de la turci, apar și dispar personaje importante sau sînt găsite acolo unde nu se aștepta nimeni, intră pe fir polițiști convenționali care caută droguri și încurcă lucrurile, sînt reproduse perfect chipuri oficiale cu măști de latex, se dau și se primesc pumni și picioare (desigur, eroul cam bate tot ce prinde), circulă sume imense de bani și se licitează internațional pentru moaște, se rescriu inedit istorii ale unor evenimente religioase, oamenii mor și se trezesc apoi la viață cu explicații cvasi-plauzibile, se caută adevărul, vindecarea și nemurirea, se vehiculează fake-news-uri care să deturneze atenția de la fapte și se filmează cu drone conectate la sateliți – tot acest mozaic flamboaiant de fapte cu adevărat extraordinare face parte din povestea romanului lui Liviu Surugiu.
Și exact rostogolirea lor nestăvilită îl salvează, căci surprizele narative ivite la tot pasul reușesc, în ansamblu, să compenseze dialogurile seci și convenționale (nici o urmă de autenticitate în ele, dar cine să mai fie atent la replici, cînd, prins de acțiune, vrei să vezi ce se mai întîmplă?), portretele schematice și complet șablonarde și scenele care par lipite între ele. „Sevrajul” însuși e unul „din iubire” (pentru urechi mai sensibile estetic nu sună chiar deloc ofertant!), fiindcă Paul se îndrăgostește iremediabil de clienta lui cu sînge grecesc, Victoria Sternatis, iar ea, la rîndu-i, sedusă de la prima întîlnire, îl minte asiduu pentru a-l salva din cele mai neplăcute situații. Toată cavalcada romanului pare provocată, de fapt, de impulsurile erotice, chiar dacă evenimentele, ramificîndu-se exponențial, ating domenii fără legătură cu eroticul. Suferința acestui „sevraj din iubire” îl face pe detectiv să meargă mai departe într-un caz care părea să-l copleșească, „sevrajul din iubire” îl face să reziste amenințărilor, violențelor și atentatelor, „sevrajul din iubire” îl face să-și urmeze iubita bogată tocmai în Argentina și, în fine, „sevrajul din iubire” îl face să mărturisească satisfăcut polițistei din aeroport „crima” de a se fi îndrăgostit.
Probabil că obișnuința exercițiului prozastic pe genuri de nișă i-a jucat cîteva feste stilistice lui Liviu Surugiu. Dar dincolo de toate, trebuie să recunosc că romanul său se citește cu destul aplomb. Din acest punct de vedere, riscul de-a se juca cu limitele ficțiunii și cu cele dintre ceea ce presupunem că e viața și moartea unor personaje a fost unul cu rezultat pozitiv.
Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe, Editura Junimea, 2020.
