O seară cu regi în haine aurite

# John Cheever, Adio, fratele meu, traducere de Ciprian Șiulea, Editura Polirom, 2023.

# John Cheever, Geometria dragostei, traducere de Ciprian Șiulea, Editura Polirom, 2023.

În anul 1973, în semestrul de toamnă, la legendarul Iowa Writers’ Workshop predau doi scriitori americani: Raymond Carver și John Cheever. Locuiau într-un fel de hotel situat în campus, Iowa House, Carver la etajul doi, Cheever la patru. Tot acel semestru, spune legenda, cei doi „titani” ai prozei scurte americane nu au făcut altceva decît să bea împreună. Se aprovizionau de două ori pe săptămînă de la un magazin de băutură din afara campusului și beau fără întrerupere în camera lui Cheever, care refuza să coboare la etajul doi, pentru că-l obseda ideea că va fi jefuit pe holurile hotelului. Mergeau cu mare neplăcere la ore și, în general, își îndeplineau responsabilitățile cu extremă velocitate, ca să se poată întoarce cît mai repede la băutura lor. Imaginea asta cu ei doi bînd la etajul patru, timp de cîteva luni, are ceva din încheierea-clișeu a unui western, cu doi cowboy călărind înspre linia roșiatică a orizontului. Probabil că pînă și pentru ei Iowa a reprezentat un șoc pentru că, la puțin timp după acea experiență, au renunțat amîndoi la băutură. Nici n-au mai trăit prea mult.

Pentru mine, imaginea-clișeu cu cei doi bînd cot la cot are o încărcătură suplimentară: de cînd i-am citit pentru prima oară (la mică distanță de timp, într-o perioadă de formare accelerată), am încercat, în siajul unei mode românești stupide de a ierarhiza totul în domeniul culturii, să-i poziționez cumva ierarhic. Pentru că e evident că, în cadrul prozei americane de după război, ei doi sînt cei mai mari deschizători de drum, dar și doi mari continuatori. În ambii se varsă energiile secătuite ale tînărului Hemingway și amîndoi sapă cărarea pentru Denis Johnson, de exemplu.

Volumele de față, Adio, fratele meu și Geometria dragostei, reprezintă de fapt o „carte”, și anume The Stories of John Cheever. Cînd editorul american i-a propus lui Cheever să-i adune toate prozele într-un volum, acesta s-a mirat: „De ce? Doar au fost deja publicate”. Rezultatul a fost un volum de peste 900 de pagini, care a cîștigat în anul apariției, 1978, premiul Pulitzer și prestigiosul National Book Critics Circle Award. Cartea a devenit un bestseller și a făcut enorm pentru restabilirea prestigiului acestei „specii” minore, povestirea. 

John Cheever e un prozator care și-a asimilat cu multă iscusință și naturalețe influențele, făcîndu-și chiar o obligație de onoare din a nu lăsa să transpară cadențele străine în propria proză. Acesta este, cred, și motivul pentru care nu a vrut nici în ruptul capului să includă în acest magnum opus povestirile din volumul de debut, acolo unde era un învățăcel din atelierul Hemingway. Prima remarcă, cu totul susținută argumentativ, care i se va impune cititorului care trece prin acest volum (insist să-l numesc volum, în ciuda despicării lui în două de către editorul român), de la cap la coadă, este că, de la prima la ultima povestire, Cheever este Cheever. 

Tonul amar-melancolic din Adio, fratele meu, evadarea într-un ultim act aparent poetic, dar finalmente violent, echilibristica riscantă pe linia de demarcație dintre real și fantastic, curajul de a aborda un ton patetic, declamativ, toate aceste ingrediente, la care se adaugă cadrul suburbiei americane, alcătuiesc melting-pot-ul numit John Cheever. A avut și norocul de a deveni primul cronicar al suburbiei newyorkeze Westchester, chiar în perioada în care zona respectivă se năștea. Teritoriul lui, Shady Hill, este la fel de ficțional și de bine pus la punct ca Yoknapatawpha lui Faulkner. Însă acolo unde un alt prozator ar fi forjat comentariul social sau ar fi asmuțit dulăii satirei asupra gabardinelor cenușii care așteaptă trenul de navetă, Cheever descoperă o stranietate pe care o exploatează inepuizabil în opera lui de-o viață. 

Chiar dacă unele dintre cele mai cunoscute povestiri ale sale sînt alegorii despre radiouri ce transmit în direct din casele vecinilor („Radioul enorm”), sau despre îngeri ai morții ce străbat străzile din Manhattan („Cîntecul de dragoste”), impresia generală lăsată de totalitatea povestirilor lui Cheever este aceea de a fi participat, cu invitație oficială, la o petrecere în grădină, bine stropită cu alcool, unde la un moment dat a izbucnit o ploaie de vară, ceea ce n-a schimbat nimic, pentru că oricum ne-am aruncat cu toții îmbrăcați în piscină, după care tu (sau eu) am început o aventură amoroasă, iar a doua zi ne-am petrecut-o în pat, chinuiți de-o mahmureală îngrozitoare. Și, într-adevăr, acesta este cadrul superficial, asta e pelicula. Dar mai e ceva, ceva ce s-ar alinia definiției date de Freud stranietății: ceva nefamiliar ce se strecoară într-un cadru familiar. 

La Cheever, stranietatea vine dintr-o sciziune profundă și radicală aflată în inima fiecărei povestiri. Cele mai bune dintre povestirile sale pot fi citite în două feluri care se anulează reciproc. Să luăm, de exemplu, povestirea ce deschide volumul: „Adio, fratele meu”. Urmașii unei familii înstărite, dar acum scăpătate, din New England se adună pentru o mini-vacanță la casa construită de tatăl lor, acum decedat, pe o insulă: „Sîntem o familie care a fost întotdeauna foarte unită sufletește. Tatăl nostru s-a înecat într-un accident pe mare cînd noi eram mici și mama a insistat întotdeauna că relațiile noastre de familie au o anumită permanență pe care nu o vom mai întîlni vreodată”. Acesta e începutul: solar, în ciuda strecurării acelui amănunt legat de tatăl mort pe mare, o premisă optimistă, reuniunea familiei după ani buni. Apoi e introdus conflictul, personificat de Lawrence, fratele cel mic care a avut întotdeauna o atitudine critică față de toți membrii familiei, un fel de quaker modern care privește cu ochi răi atitudinea lejeră față de viață, de vacanță, a restului familiei. Conflictul se amplifică de la o pagină la alta, naratorul pare să-și piardă răbdarea cu acest cîrcotaș permanent, un omuleț jignitor și plin de sine, pînă la scena finală cînd, pe fondul alcoolului ingerat încontinuu, își atacă fratele pe plajă și-i sparge capul. Nimic grav nu se întîmplă, doar o pecetluire oarecum violentă a despărțirii definitive de un om care nu poate să vadă „frumusețea aspră a vieții”.

Toate bune și frumoase, numai că după ce citești această proză lungă (spre deosebire de ale lui Carver, prozele lui Cheever sînt mult mai lungi), rămîi cu senzația deranjantă că îți scapă rațiunile stranietății ei. Ce anume se ascunde acolo? Totul se leagă, totul e rațional, eminamente poetic, dar rațional, așadar de unde ai această senzație că, deși ești singur în casă, o siluetă întunecată tocmai a trecut prin stînga ta, destul de fulgurant cît să nu fii convins că ai văzut-o cu colțul ochiului? Și atunci, dacă ești un cititor serios și chiar te pasionează arta literaturii, o mai citești o dată. Și încă o dată. 

Și tot așa pînă cînd observi că toate personajele din lumea ei sînt „reale”, aruncă umbră, sînt tridimensionale. Cu o excepție: Lawrence, domnul Posomoreală, Tifty. Și, observînd crăpăturile din frescă, înțelegi că el e intenționat artificial, că vine din altă lume, una interioară, rigidă. El este, poate, umbra tatălui mort, Supra-Eul, legea morală care vine să bîntuie această familie „superficială”, îmbibată cu alcool. Apoi citești un interviu cu Cheever din The Paris Review, în care Cheever, care avea fitilul destul de scurt și ura interviurile, izbucnește spunînd: „Nu e nici un frate! Lawrence nu există!”. Iar afirmația asta pur și simplu deschide un ocean de interpretări acolo unde cea realistă, directă, de la A la B, părea de necontrazis. 

Expansiunea patetică și eroică

„Înotătorul” este fie povestea unui bărbat care pleacă de la un cocteil și decide să ajungă acasă pur și simplu înotînd prin toate piscinele vecinilor, fie o alegorie despre un om care a pierdut totul. Nu există o lectură „adevărată” a lui Cheever, ci cîteva potențiale lecturi ce funcționează simultan. 

Dar poate că cea mai frumoasă și la fel de ambiguă povestire a lui Cheever rămîne „Soțul de la țară”. Francis Weed (buruiana este o plantă încăpățînată, rezistentă, dar și un simbol al insignifianței, ceva care trebuie stîrpit), tatăl a patru copii și soțul Juliei, are parte de o aterizare forțată cu avionul care-l aduce de la Philadelphia la New York. Odată revenit la normalitatea navetei, se pare că ar fi călătorit mai repede decît știrile sau ediția de ziar care să împrăștie vorba despre acest accident aviatic, așa că cei cărora le povestește în tren îl privesc cu ochi goi cînd le spune prin ce a trecut. Nici acasă, în suburbia Shady Hill, nu creează o senzație prea puternică: toți membrii familiei sînt preocupați de propriile probleme – dacă evenimentul grav prin care trecuse este tratat ca unul minor, casa, cu toate tensiunile ei, i se pare asemeni unui „cîmp de luptă stăpînit de haos”. Ni se spune, în treacăt, că livingul era împărțit în trei, „ca Galia”. Sînt deja presărate amănunte menite a transporta lectura într-un spațiu alegoric. 

Bona copiilor s-a îmbolnăvit, iar Francis se îndrăgostește de tînăra ei înlocuitoare. La o petrecere, el recunoaște în persoana servitoarei franțuzoaice pe o tînără goală, bătută și scuipată lîngă un sat din Normandia, pentru a fi colaborat cu naziștii. E o senzație de cuvă care se învîrte din ce în ce mai repede, atrăgînd elemente și acțiuni în mișcarea ei, în loc să le împrăștie. Stranietatea vine aici tocmai din improbabila coerență a prozei, care se susține din toate încheieturile, în ciuda atîtor elemente disparate și a unui joc evident de paralelism între viața din această suburbie newyorkeză și marile convoluțiuni istorice. 

Nici măcar celebrul final al povestirii nu te duce cu gîndul la un suprarealism forțat, ci te ține în cheie realistă, din care nu poți evada decît dacă repornești lectura de la premisa că Francis Weed a murit, de fapt, în accidentul de avion și că acum bîntuie undeva într-un limb din care-și vede familia „through a glass, darkly”: „Ușa de pe terasa familiei Babcock se dă de perete și doamna Babcock iese în fugă, fără nici o haină pe ea, urmărită de soțul ei gol... Străbat terasa și intră pe ușa de la bucătărie, o nimfă și un satir la fel de atrăgători ca oricare alții pe care îi puteți vedea pe zidurile Veneției... Apoi se lasă întunericul; e o seară în care regi în haine aurite trec munții călare pe elefanți”.  

Se spune că, citind povestea asta în miez de noapte, Hemingway a fost atît de impresionat, încît și-a trezit soția și nu a lăsat-o în pace pînă nu i-a citit-o și ei cu voce tare.

Deocamdată, la nivel de export, facțiunea Carver pare să fi cîștigat, lucru întristător, pentru că nu toți cei care mimează modelul au magia lui Carver de a scoate aur prin concentrarea materiei în două-trei fraze. Modelul opus, Cheever, al expansiunii patetice și eroice, care presupune și o permanentă și apăsată conexiune cu istoria literaturii, îmi pare a fi însă drumul cel mai greu. Și mai greu de utilizat la cursurile de creative writing. 

 Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor, traducător și editor. Ultima carte publicată: romanul Abraxas, Editura Polirom, 2022.