Efigia lui Aurel Dumitrașcu
● Vlad Alui Gheorghe, Aurel Dumitrașcu. Studiu monografic, Editura Junimea, 2022.
Deși optzecist sadea vorbind strict diacronic, Aurel Dumitrașcu a trăit din plin destinul unui poet romantic. Motivele acestei comparații sînt multe și o să-l evit pe cel (perisabil) al frumuseții fizice, cu toate că înfățișarea sa adolescentin-angelică l-a predispus la o intensă carieră de seducător. Un motiv ar fi că a murit de leucemie la numai 35 de ani, în septembrie 1990 (s-a născut în 1955), nici măcar nel mezzo del cammin. Galeria unor asemenea poeți cu morți teribil de timpurii are la noi cîteva repere, de la Vasile Cîrlova, Mihai Eminescu și Ștefan Octavian Iosif pînă la Nicolae Labiș și Cristian Popescu.
Apoi, că a trăit vremuri potrivnice, în primul rînd potrivnice libertăților esențiale a unui scriitor – aceea de-a vorbi și de-a scrie. Libertatea și-a luat-o singur, cu toate riscurile de rigoare (a fost urmărit de Securitate pentru gesturile, cuvintele și textele sale). Și aș putea continua: s-a autoizolat între munți, la Borca Neamțului, într-un peisaj idilic foarte potrivit contemplației, scrisului și singurătății; a fost în contact permanent cu pulsul literaturii congenerilor săi, corespondînd constant (destinatari i-au fost multe nume sonore), colportînd idei, citind reviste și coborînd periodic din satul natal pentru a merge la întîlniri literare naționale; a scris o poezie cvasi-ermetică, ceremonioasă, profund anti-mainstream, deloc deschisă jocurilor facile ale multor optzeciști, o poezie centrată pe tragicul existențial și pe imageria bogată, o poezie cu jocuri simbolice suprarealiste și cu o puternică tăietură tanatică; a publicat antum doar două plachete, Furtunile memoriei(debut în 1984, îndelung prelucrat din cauza cenzurii acerbe) și Biblioteca din Nord (1986, scos oarecum mai ușor), în timp ce postumele (poeme, scrisori, jurnale, articole), foarte multe, au fost restituite publicului de prieteni (prietenia a fost una dintre marile lui vocații).
Din toate aceste trăsături de „copil al veacului”, cea mai paradoxală mi se pare ultima: această postumitate pletorică, invers proporțională și cu prezența sa fizică în lume (plenară, vie), și cu parcimonia publicării din timpul unei vieți nedrept de scurte. De această uimitoare existență postumă s-a ocupat ani de zile cu o loialitate admirabilă „geamănul” întru literatură, poetul Adrian Alui Gheorghe, pînă nu demult păstrătorul bogatei moșteniri de caiete și hîrtii care alcătuiesc arhiva Aurel Dumitrașcu. Din ea, prietenul fidel a publicat în timp volume de texte inedite, fragmente diaristice și antologii epistolare, o producție literară consistentă, care dovedește că poeții nu doar că au viață veșnică, dar transmit mesaje și după moarte.
El însuși traducător, muzician și poet în plină ascensiune (a debutat în 2013 cu un volum remarcabil, urmat în 2016 de altul asemenea), Vlad Alui Gheorghe a publicat recent o monografie dedicată lui Dumitrașcu. Aș zice „în sfîrșit”, pentru că acest „răzvrătit izolat într-un mic sat de munte” merita de mult o astfel de abordare și acum, iată, a făcut-o un tînăr scriitor care a stat aproape și de spiritul, și de arhiva de care pomeneam mai sus. La origine lucrare de doctorat susținută la Literele ieșene, Aurel Dumitrașcu. Studiu monografic parcurge pertinent, în aproape 300 de pagini, întreaga operă antumă și postumă a poetului de la Borca, încercînd clarificări biografice, conceptuale și generaționale, contextualizări cronologice și paradigmatice, interpretări și juste reașezări tematic-imaginare.
Instrumentele sînt cele ale unui critic și istoric literar, desigur, dar efortul de a da coerență unui corpus amalgamat de documente (caiete și dosare personale, foi volante, ciorne, publicații, schimburi epistolare, mărturii ale altora) dovedește răbdarea unui arhivist pe care numai pasiunea pentru subiect, afinitatea familială și determinarea profesională l-au ajutat să sfîrșească acest demers altfel destul de dificil. Conjecturile lui Vlad Alui Gheorghe nu reprezintă doar simple treceri în revistă ale biografemelor dumitrașciene sau reluări ale unor opinii critice consacrate, dimpotrivă, autorul încearcă să reliefeze detalii, analogii și unghiuri mai puțin evidente și mai puțin vehiculate de alte analize la subiect, să coreleze elemente de pură biografie cu reconstituiri cronologice pe baza idiosincraziilor de imaginar poetic și a notațiilor de jurnal.
Rezultatul e un vast eseu critic în care nodurile teoretice, hermeneutice și istorice capătă pregnanța unor direcții peste care se va putea trece cu greu, de acum încolo, în cazul altor viitoare abordări similare. Voi sublinia doar cîteva dintre ele, în continuare, cu mențiunea că multe altele, la fel de surprinzătoare și deopotrivă de persuasive (l-am citit, la rîndu-mi, atent pe Aurel Dumitrașcu, știu despre ce vorbesc), pot fi descoperite în carte.
Jurnal, scrisori, poezie
Lipsit de proximitatea unor maeștri și a unui spațiu emulativ, izolat între munții Neamțului natal (din care a ieșit doar pentru perioadele de studenție la fără frecvență, de cenacluri, de întîlniri cu varii prieteni sau de festivaluri literare – așa cum puteau exista ele în întunecații ani 1980), autodidact și devorator intratabil de cărți, filme și muzică, poetul de la Borca a suferit de o „ingenuitate a formării ca scriitor”. Evoluția conștiinței sale creatoare, susține Vlad Alui Gheorghe, a stat exclusiv sub auspiciile scrisului asiduu, ale lecturilor formatoare, ale discuțiilor din planul public (cînd a apucat) și privat (mai tot timpul) și ale corespondenței susținute cu nume importante ale literaturii române de atunci, colegi de pluton literar ori seniori consacrați.
Toate acestea i-au adus și nenumărate deservicii, de la vulnerabilitatea în fața Securității și a delațiunilor de tot felul la lupta cu cenzura editorială și cu propria conștiință a vocii lirice – una distinctă, profund originală, rafinată stilistic, ostentativ diferită de a celorlalți contemporani și adesea excesiv de autoselectivă. Așa se explică, de pildă, de ce notațiile de jurnal (începute în 1970, la moartea tatălui), susținute cu debordabil firesc pînă în ultima clipă de viață pe numeroase caiete și carnete, au premers poeziei, pe care a migălit-o sever pînă la ultima esență, pînă la decantarea supremă, pînă la forma cea mai potrivită mesajului (primele versuri datează din 1986, din timpul serviciului militar la Sulina). Efortul acesta poate fi concentrat perfect într-un vers care l-a făcut celebru și care-i poartă indelebil amprenta existențială, cu tot cu intuiția tragică a morții: „eu nu vreau să trăiesc, eu vreau să citesc”.
Rezistent, libertin și inadaptabil, Aurel Dumitrașcu a fost căutat de un ofițer de Securitate încă din 1985 și, ostil oricărei înregimentări, a fost pus încă de atunci sub strictă supraveghere. În același spirit de frondă afin cu amici ieșeni ca Luca Pițu sau Dan Petrescu, împreună cu Adrian Alui Gheorghe s-a solidarizat pe 3 decembrie 1989 cu Liviu Ioan Stoiciu, semnatar al apelului către Europa Liberă împotriva realegerii lui Nicolae Ceaușescu la al XIV-lea Congres al PCR. Nu i-a păsat nici lui, nici celorlalți că vor fi trecuți pe lista neagră a celor care „fluieră în biserică” și trebuie supravegheați. Pe 22 decembrie 1989 îl găsim lîngă același Adrian Alui Gheorghe în „balconul revoluției” de la Piatra Neamț, scriind frenetic apoi, cît i-au mai permis timpul și boala, cîteva articole în presa locală despre confiscarea revoluției de către neocomuniștii iliescieni și despre compromiterea valorilor democratice nou cîștigate.
Pe lîngă jurnal și scrisori, poezia lui Aurel Dumitrașcu ocupă aproape jumătate din studiul lui Vlad Alui Gheorghe și autorul încearcă un tablou complet al temelor majore, de la începuturile cvasi-necunoscute și antumele oficiale pînă la inedite și postume: jocul cu moartea, labirintul, zidul, sîngele, umbra, colbul, pustiul, orbirea, cimitirul, breșa, culorile sînt tot atîtea subiecte care desemnează subcapitole întregi, cu interpretări și analogii convingătoare, menite să decupeze un imaginar inedit între congenerii optzeciști. Lectura textelor dumitrașciene relevă un „turbion imagistic care adună laolaltă reziduuri de realitate”, „proiecții dintr-un paradis în care totul este posibil”, un amestec bine dozat de inocență și impuritate. Aurel Dumitrașcu „refuză inteligibilul ca strat superficial al realității”, iar „metoda hipertelică”, așa cum o denunță Vlad Alui Gheorghe, „răstoarnă raporturile dintre concret și abstract, psihismul produce realitate, oniricul transformă obiectele în stări de spirit, individul este al lumii și al nimănui, într-o acțiune deliberată de refuz al unui loc anume”.
Oricum, Dumitrașcu a avut, în poezie, un parcurs solitar, susține autorul, iar poezia sa nu a interacționat decisiv cu cea a colegilor săi de generație. De aceea, în condiții istorice foarte potrivnice (epistolarul din tulburătorul volum Frig o dovedește), poetul de la Borca a atins performanța unei voci lirice unice, a unui „profil de scriitor bine conturat”, rămînînd în posteritate ca un campion al libertății interioare și a celei de expresie, într-un regim care le ura pe amîndouă.
Lui Vlad Alui Gheorghe i-a reușit un studiu serios, dens și cuprinzător, un deschizător de drumuri pentru cei care se vor mai apleca, de-acum încolo, asupra textelor lui Aurel Dumitrașcu. Nu e vorba doar de un sintetic „portret” critic bine blindat bibliografic și argumentativ, de ivirea unui „profil de scriitor bine conturat”, ci de o adevărată efigie, prima de la noi, deocamdată.
Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Efectul întîrziat al pasiunilor de tinerețe, Editura Junimea, 2020.
