Avataruri ale iubirii

# François-Henri Désérable, Stăpînul și cuceritorul meu, traducere de Mădălina Ghiu, Editura Humanitas, 2022.

François-Henri Désérable e încă un nume în plină ascensiune în literatura franceză contemporană. Biografia sa agitată l-a ajutat, probabil, să facă față cu succes dinamicii imprevizibile specifice unei culturi uriașe, în care literatura dă anual o mulțime de titluri remarcabile. Născut în 1987, rezident o perioadă în SUA, jucător profesionist de hochei și jurist, Désérable a debutat în 2013 cu un volum pseudo-istoric (multipremiat) despre ultimele clipe ale unor celebrități ghilotinate în timpul Revoluției Franceze. După această ieșire fulminantă la rampă au urmat în 2015 și-n 2017 alte două romane cu subiecte inedite, ambele iarăși premiate: primul – o biografie romanțată a unui matematician cunoscut, mort într-un duel în 1832, celălalt (tradus și la noi) – un fel de anchetă asupra unui personaj literar al lui Romain Gary. Stăpînul și cuceritorul meu i-a apărut în 2021 și susține linia valorică deschisă și confirmată deja de precedentele.

Intriga erotică a noului roman marca Désérable e din start una foarte ofertantă narativ: un bibliotecar cam șters, Vasco, funcționar cu acte în regulă la Biblioteca Națională a Franței, se îndrăgostește nebunește de Tina, o tînără și frumoasă actriță, pasionată iremediabil de Verlaine și Rimbaud, din care recită incontrolabil la aproape orice ocazie publică. Dacă Vasco e singur, dispus să investească sentimental tot ce are, Tina e logodită cu mai vîrstnicul Edgar, un finanțist dominat de mamă și, se-nțelege, conservator, cu care are deja doi gemeni și cu care plănuiește să se căsătorească. Povestea plină de tribulații a acestui triunghi amoros (Tina îl iubește pe Edgar, dar e dominată fizic de Vasco) e spusă de un narator care e prietenul și confesorul ambilor amanți, dar care, lucid, neutru și debordînd de umor, nu poate nici să omită momentele fierbinți, piperate cu cele mai intense scene erotice, nici pe cele hazlii sau penibile, rezultat direct al patetismului afectiv, al kitsch-ului comportamental și al încurcăturilor evenimențiale. Pus de nevoie să dea mărturie în fața unui judecător și a unui grefier, naratorul relatează detaliat (și sub jurămînt) cazul prietenilor săi – de fapt, o banală istorie amoroasă din Parisul contemporan. 

Dar ea e cuceritoare tocmai fiindcă e derulată cu o imensă doză de ironie, cu abil regizate intertexte poetice (din Verlaine și Rimbaud, desigur, dar și din caietul-jurnal al lui Vasco, care-și trece în versuri suferințele și bucuriile), cu glose și paranteze potrivite, cu rememorări decalate și spontane flash-uri de imaginație. Scenele, multe de un comic spumos, sînt duse uneori pînă la grotesc și conturează cadrul parodic al unui vodevil postmodern. Edgar nu trebuie să afle de Vasco (dar află vizionînd conversațiile din telefonul mobil al logodnicei, lăsat neglijent la îndemînă), Vasco nu acceptă să fie părăsit și comite cele mai iresponsabile gesturi pentru a-și readuce iubita aproape, iar Tina, prinsă între viitorul soț care „știe” și amantul care nu vrea s-o uite, traversează episoade tot mai depresive. 

Ceea ce amplifică aura de spectacol tragi-comic a acestui roman este, însă, dimensiunea lui metaliterară. Tot ce se-ntîmplă în el se-ntîmplă, cînd nu însoțit de mizanscena marii literaturi franceze (plouă cu fragmente din Rimbaud, Verlaine, Baudelaire, Hugo, Apollinaire), atunci alături de numeroase trimiteri culturale (biografii, cărți și manuscrise rare, obiecte, tablouri, muzică), cu atît mai eficiente epic cu cît sînt puse în contrast cu avatarurile absolut rizibile ale unor relații amoroase complicate. Afară de rama implicită a unei depoziții la tribunal („amintirile mele trecuseră prin prisma deformantă a memoriei și mă gîndeam că oricît de bine ar putea grefierul să-și pună acolo tot zelul și să tasteze cu scrupulozitate, conștiincios, fiecare dintre cuvintele mele, această poveste scrisă de el nu va fi niciodată decît la timpul perfect recompus”), ideea de literatură arhivată care generează instantaneu literatură vie e omniprezentă. Iată doar una dintre scenele memorabile ale romanului, cea în care Vasco și Tina fac pentru prima oară dragoste într-un depozit greu accesibil publicului din Biblioteca Națională a Franței, printre valoroase obiecte de patrimoniu expuse dinadins: „M-am întors la Vasco, care și-a spus, pentru o clipă, că o să procedeze ca-n filme, doar că acolo, pe acea masă, nu erau dosare oarecare, pe care le puteai trimite la plimbare în celălalt capăt al camerei, era Biblia lui Guttenberg, erau manuscrisele corectate din Florile răului, era exemplarul original al Anotimpului în infern, erau Poemele saturniene – erau cele mai rare cărți din Depozitul de cărți rare, așa că Vasco s-a desprins de buzele Tinei, ca să-i spună: «Să le punem la loc»”. 

Dacă la unele ca acestea mai adaug și faptul că în toate vor juca un rol important inima lui Voltaire, depusă într-o casetă la Biblioteca Națională, revolverul cu care Verlaine a tras asupra lui Rimbaud în iulie 1873, la Bruxelles, precum și o renumită fotografie cu Verlaine bînd absint într-o cafenea pariziană, pot spune că spectacolul narativ din Stăpînul și cuceritorul meu (și acesta – vers din Verlaine) e cît se poate de tușant. 

Amestec de Pascal Bruckner, Julian Barnes și David Lodge, pasional, ironic și simultan intelectual, noul roman al lui François-Henri Désérable e o bijuterie literară care merită admirată.

Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe, Editura Junimea, 2020.