Modificare și aliniere

● Hernan Diaz, Încredere, traducere de Bogdan Perdivară, Editura Litera, 2022.

Fără nici o umbră de îndoială, Hernan Diaz a scris unul dintre cele mai bune romane de limbă engleză publicate anul acesta. Știu că ar fi fost imposibil de respectat caracterul polisemantic al cuvîntului „trust”, titlul original al romanului, care în limba engleză numește atît „încrederea” ce-i dă titlul în limba română, cît și acea „formă de fuziune a intereselor unei companii prin integrarea orizontală sau verticală a producției”, însă chiar această polisemie stă la fundația straniului turn newyorkez care e cartea lui Diaz. „Trust”: încredere și trust financiar, trăsătură morală și asociere interesată. Iar polisemia termenului englezesc e utilizată ca metaforă a gîndirii afișate de antieroul acestui roman, mogulul finanțelor de pe Wall Street, Andrew Brevel, cel care pune banii și virtutea pe același loc într-o ierarhie care devine destul de neclară spre finalul cărții.

Romanul este plin de „încredere” și de „asocieri” lucrative: în același timp, încrederea este trădată cu fiecare dintre cele patru părți ale romanului, căci ele vin să distrugă absolut tot ce a clădit anterioara secțiune, să submineze violent încrederea cititorului în „onestitatea” unui roman ca un banc de nisipuri mișcătoare. Prima parte, intitulată, iarăși înșelător, „Obligațiuni”, căci termenul din engleză, „Bonds”, implică atît ideea de legătură afectivă, cît și pe aceea de încorsetare, de „bondage” masochist, este romanul unui scriitor pe nume Harold Vanner, un prim personaj necreditabil, nedemn de încredere, care scrie povestea vieții unui misterios și puternic cuplu de pe Wall Street. 

Ce izbește de la prima pagină a romanului din roman este fidelitatea textului față de o tradiție stilistică ale cărei locomotive sînt Henry James și Edith Wharton: te poți scufunda în această primă parte a lecturii ca în Ambasadorii sau în Casa veseliei, experiența fiind similară pînă la un punct, cînd mijirea nebuniei și anumite jocuri de umbre îi vor face loc în proză lui F. Scott Fitzgerald. 

Ne aflăm în New York-ul banilor vechi, la finele secolului al XIX-lea, cînd frîiele orașului au fost preluate de industriași de la negustori, iar primii urmează cît de repede să fie detronați și ei de către finanțiști. Benjamin Rask, eroul romanului din roman, provine dintr-o familie de negustori de tutun care urăște cu pasiune obiectul primitiv al muncii familiei sale și care-și pune la contribuție talentele neobișnuite pentru științele matematice, începînd imediat după moartea tatălui său să joace la bursă. E un virtuoz al legilor aproape poetice ale capitalului, practicînd un fel de artă pentru artă a jocului la bursă și devenind foarte repede un temut mogul al Wall Street-ului. 

Diaz/Vanner scrie rece, de la distanță, ca și cum ar lucra o biografie în piatră, în încercarea de a surprinde trăsăturile intime ale unui personaj aproape lipsit de viață interioară. Personaj care hotărăște că are nevoie de o nevastă, iar aceasta se va întrupa în bizara persoană a lui Helen Breevort, descendentă a unei străvechi familii de coloniști olandezi, acum scăpătată și bîntuind prin Europa, așa cum îi stă bine unei familii de americani într-un roman de Henry James. Helen este însă o fată misterioasă și introvertită, cu o memorie fantastică și un talent la matematică demn de viitorul soț. Există în familie un istoric de maladie psihică, așa că bănuim deja cum se va termina această parte (e un roman care se bazează masiv pe surprinderea cititorului, așa că fac eforturi titanice să eludez eventualele spoilere), într-un sanatoriu elvețian care ne va face să-i adăugăm la lista de consultanți științifici pe Thomas Mann (pentru loc și atmosferă) și F. Scott Fitzgerald (din motive evidente). 

Cea de-a doua parte este schița unui volum de memorii al altui finanțist, plină de notițe ce rămîn a fi dezvoltate în pasaje ulterioare și de disculpări iritante. Dacă reiese ceva de aici, în afară de caracterul enervant al naratorului, este insistența cu care încearcă să convingă eventualii cititori de faptul că manevrele lui financiare care se poate să fi condus la crahul din 1929 au fost întreprinse spre binele națiunii. 

Cea de-a treia parte a cărții și cea mai amplă vine cu vocea unei naratoare americane cu origini italiene, Ida Partenza, fiica unui tipograf anarhist: narațiunea are loc în prezent, în anii ’90, cînd Ida este deja o femeie vîrstnică ce spune o poveste din tinerețea ei, care ne va face să ne retragem toate investițiile depuse în primele două părți ale cărții. Dacă partea a doua vine la pachet cu un set de bănuieli întemeiate, partea a treia zguduie tot eșafodajul. Ceea ce urmează, partea a patra, este reproducerea însemnărilor de jurnal ale soției finanțistului, femeia din spatele personajului Helen și, așa cum deja v-ați dat seama, aceste însemnări vor veni cu doza lor de rescriere a tot ce le-a precedat. 

Am citit cronici ce comparau Încredere cu „Rashomon” și, deși e adevărat că avem de-a face cu „versiuni” ale aceleiași biografii, cred că inteligentul roman al lui Diaz e mult mai complex decît povestirea bunicului său japonez. În primul rînd, întreaga construcție lasă impresia unei progresii spre autenticitate: de la ficțiunea din ficțiune, romanul lui Vanner, la memoriile adevăratului finanțist, care nu fac altceva decît să adîncească ficțiunea, dar în mod propagandist, apoi la însemnările Idei Partenza, care-și oferă partea ei de adevăr și pînă la jurnalul poetic, sfîșietor al muribundei din sanatoriu, care închide cercul. 

Romanul este atît un traseu spre adevăr, cît și o continuă negare a acestuia. Căci, așa cum spune fantomaticul mogul, lumea finanțelor, la fel ca aceea a ficțiunii (adăugăm noi), presupune încontinuu un efort de „modificare și aliniere”. Sînt prezente deasupra acestei ficțiuni umbrele tutelare ale lui Borges (despre care Diaz a scris o carte) și Calvino: romanul este atît o grădină a cărărilor ce se bifurcă, cît și un oraș prezent simultan în toate versiunile sale posibile. Realitatea are nevoi de care nu este conștientă, iar dezvăluirea acestora este similară unui act de creație și de imaginație. Că banii sînt o ficțiune, asta o știm, dar că obținerea lor este similară scrierii unui roman, fie și numai această idee a lui Diaz face ca lectura romanului să merite toți... banii, evident.

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor, traducător și editor. Ultima carte publicată: romanul Abraxas, Editura Polirom, 2022.