Eseuri (in)actuale
# Iulian Bocai, Eseuri, Editura Tracus Arte, 2023.
Cred că nu mă-nșel prea tare cînd spun că Iulian Bocai e cunoscut mai ales prin două romane, ambele notabile și meritoriu premiate, apărute la Polirom: Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu (2018) și Constantin(2019). Dacă ne-am rezuma numai la ele, am zice că autorul e unul dintre prozatorii contemporani pursînge (avem destui buni, din fericire, concurența e acerbă, cu exportul stăm mai prost), că e un dostoievskian upgrade, atent la marginalități existențiale, la antieroi și la tipologia „umiliților și obidiților” de dată recentă. Bocai surprinde cu o literatură intens autenticistă, lipsită programatic de falsă morgă, de trucuri livrești, psihologizante, biografiste sau metanarative. E o literatură cu „viziune socială”, cum i-ar fi plăcut să spună, „cu situații și personaje reprezentative, descrise în deplinătatea de detaliu a lumii lor”, o literatură care privește empatic existența umană în datele ei mărunte și o pune în poveste cu o profundă tăietură veridică și dramatică.
Cine i-a citit și celelalte contribuții publice – studiul despre instituționalizarea și birocratizarea filologiei în universități (Filologii, 2020), de pildă, sau postările internautice și variile articole pe hîrtie – a putut constata că autorul e un la fel de consistent și de aplicat reflector al umanioarelor generale, un scriitor dotat din plin cu logica și persuasiunea unui filosof pragmatic post-raționalist (din aceștia n-aș zice că avem prea mulți, cel puțin nu în generația de sub 50 de ani, unde predomină mai degrabă cronicarii, istoricii și criticii literari). Eseuri e volumul care strînge aceste recente ieșiri la rampă ale lui Iulian Bocai, desigur amplificate și recontextualizate.
Avem în față, astfel, un teoretician cu teme preferate și urmărite concentric, un ideolog hiperlucid cu instrumentarul intelectual și bibliografic la maximum perfectate și, deloc în ultimul rînd, un polemist redutabil, care îndrăznește să dezbată cu spectaculoasă alonjă subiecte uitate, perimate sau considerate de specialiștii de mainstream ca subînțelese. Cu excepția ultimului dintre ele („Noul Ateism”), dedicat fenomenului religios modern, celelalte 13 texte din volum subîntind tot atîtea perspective inedite asupra unor puncte nodale ale științei literaturii, analizate atît în relație cu sisteme de reflecție relevante (istoria, hermeneutica, arta plastică, sociologia, metafizica, marxismul, structuralismul), cît și în condițiile lor de posibilitate teoretică, în buna tradiție a epistemologilor și deconstructiviștilor ultimelor decenii de gîndire estetică europeană.
Chiar și un decupaj aleatoriu, selectiv și pe fugă din sumarul cărții ar putea trezi, cred, curiozitatea nostalgicilor mîncați de demonul teoriei, în acest timp atît de reticent la anduranța reflecției abstracte, dar bine aplicate și eficient conduse discursiv: despre cum disciplinele umaniste au rămas cumulative și normative, menite să vadă și să înțeleagă treptat și imprevizibil realități complexe, iar nu să le codifice unic ori să dea rezultate imediat cuantificabile, precum științele „realiste” („Despre adevărata educație”); despre cum literatura nu poate evita definitiv ideologia, mai degrabă o poate negocia în interior, cu un anumit grad de „ezitare ideologică” între ce propune societatea și ce acceptă literatura („Literatură și ideologie”); despre cum un canon literar nu e o alcătuire eternă de titluri și nume, despre cum fidelitatea estetică e inexplicabilă fără consens istoricizat, despre cum ne comportăm ca și cum n-am ști că întotdeauna valorile se negociază și că orice canon estetic se află la intersecția dintre o sociologie a literaturii, o istorie a curriculum-ului și dilemele axiologice ale vremii („Consens și valoare”); despre cum literatura e în primul rînd experiență de viață și substanță existențială accesibilă numai prin lectura directă („Literatura ca plăcere și pierdere de timp”); despre indicibilul literaturii, despre diferența dintre „a ști” și „a gîndi” și despre multiplele căi spre adevăruri oricum circumstanțiale („Ce dispare dacă dispare literatura?”); despre cum orice istorie a vreuneia dintre umanioare înseamnă azi nimic mai mult decît studiul trecutului acelei umanioare („Mor umanioarele?); despre cum exact solipsismul nu trebuie căutat în poezie, ci adevărurile unei lumi la care să rezoneze și cititorii („Odă pentru subiect”); despre necesitatea de eliberare a literaturii de artificialitate și despre democratizarea experienței vieții în roman („Despre realism”).
Claritatea formulărilor, justețea argumentațiilor și – de ce nu? – un gen de frumusețe a frazării fac din textele lui Iulian Bocai ocazii speciale de a revizita vechi probleme de teorie literară și de estetică, despre care credeam – în mod greșit –că citisem și gîndisem destul. Ele rezistă (și aici e proba lor de foc!) chiar și atunci cînd nu ești întru totul de acord cu autorul, chiar și atunci cînd simți cotiturile prea subiective ale unor conjecturi altfel valabile, în circumstanțe asumate.
Recviem pentru autonomia esteticului
Pentru o edificare mai pronunțată, mă voi opri succint la unul dintre cele mai bune eseuri ale volumului, „Recviem pentru autonomia esteticului”. O fac și pentru că abordarea autorului e proaspătă, în sensul unei demitizări deloc ascunse a celebrului concept care la noi și aiurea are, se știe, o istorie controversată, dar și pentru că am citit variante anterioare ale textului și aici el pare reașezat sintactic și definitivat, în teză.
Autorul pornește de la ideea că autonomia esteticului are două căi indiscernabile de abordare, ca demers metodologic sau ca teorie cu substrat metafizic, și că el e o valoare presupusă din start în aproape orice discuție despre artă. Dar ab initio trebuie spus că însuși conceptul de „estetică” e confuz și nu putem deosebi ce e contextual și ce nu în el. Literatura, de pildă, implică societatea în toate straturile ei, cu tot cu stil (rod al educației unei anume elite), cu tot cu limbă (rod al selecțiilor contextuale) și cu tot cu subiecte (tratate cu aproape același efect în cititori de filosofie și de alte genuri textuale), astfel încît s-ar putea naște întrebarea: „Dacă și opțiunile poetice formale și cele de subiect pot fi determinate social și dacă determinările lor se pot schimba odată cu societatea, ce anume mai este autonom într-o operă de artă?”.
Literatura nu poate fi extrasă din rețelele intereselor și preferințelor umane, deci implicit nu pot fi extrase nici obiectele literaturii, subiectele tratate de ea, iar cînd spunem că un anume obiect/subiect e valoros, facem un proces de reconstrucție istorică, căci el nu se impune prin nimic de la sine. Critica literară românească, afirmă autorul, nu ne spune că estetizarea e o strategie de a convinge și că însăși convingerea e un joc social, o manipulare a așteptărilor artistice, filosofice și culturale ale unei comunități: „Problema autonomiei esteticului e o problemă de regim ontologic al bunurilor artistice și nu poate fi clamată de la bun început în lipsa unei teorii care să lămurească legătura dintre artă și lume și diferențele dintre obiectele estetice și cele nonestetice”.
De la Maiorescu încoace, critica literară românească nu a lămurit ce face ca un obiect estetic literar să fie edificator de la sine, să devină „autonom”, în detrimentul altor obiecte artistice sau în detrimentul unora nonliterare. N-ar fi mai bine oare azi să spunem că „arta e edificatoare tocmai pentru că reflectă fidel sistemul lumii din care face parte și-n care ia poziție”? Cînd afimăm că „arta este autonomă”, nu afirmăm de fapt nimic, căci nu putem explica cum obiectele pe care oamenii le identifică drept „artă” își instituie un regim ontologic special, altul decît obiectele cu care oamenii interacționează afectiv. Arta e autonomă față de ce, față de cine, pînă la urmă?
Valorile care constituie un canon sau o tradiție sînt clasicizate prin consens și repetare, prin decizia succesivă a comunităților de critici și a specialiștilor de școală, dar trecutul nu e imobil la adaosul nou de cunoaștere și de sensibilitate. De unde rezultă că „apologiile atemporalului estetic și valoric sînt caricaturale, dacă un obiect estetic este și un obiect senzorial, atunci el nu există ca atare decît «în carne și oase» și capacitatea sa de a produce satisfacție depinde de palpabilitatea sa”, așadar „tradiția e un cîmp de luptă și nu o colecție de icoane și ea se modifică cu fiecare nouă confruntare, adică cu fiecare producere de obiecte noi”. Negarea autonomiei esteticului nu înseamnă moartea esteticului, așa cum legătura strînsă dintre lume și relativitatea lucrurilor frumoase nu înseamnă moartea frumosului. Fiindcă am moștenit tradiția platonică a opoziției dintre artă și lume și am tot perpetuat-o în varii forme și contexte, încă spunem că obiectele estetice construiesc o altă lume, eventual separată de a noastră.
În realitate, ar trebui să fim mai pragmatici și să recunoaștem că mai degrabă literatura și arta sînt forme aparte de cunoaștere fără să știm exact cum se deosebește această cunoaștere de altele, că mai degrabă recunoaștem obiectele frumoase, dar nu putem explica precis cum anume au devenit ele „frumoase” și care e relația acestei categorii cu lumea din care au răsărit și cu care, indiscutabil, mențin multiple legături. Între artă și lume nu e niciodată contradicție, dimpotrivă. Consecvența acestor idei e probată de autor, între altele, și-n eseul despre literatură și ideologie: artistul inventează „tocmai ca să-i fie mai ușor să-ți arate ce vede” și e un mister de ce preferăm invenția lui altor discuții mai serioase despre același subiect. Pe de altă parte, „este una dintre nevoile noastre esențiale să dăm marii realități contemporane reprezentări esențializate ale ei, în care să ne imbricăm părerile, sentimentele și ideile despre lume”.
Deși aparent arhicunoscute, temele lui Iulian Bocai apar, printr-o disidență ostensivă și susținută, inactuale. Cine-și mai pune azi „mari întrebări” de genul „Cum poate convinge literatura și care e sursa persuasiunii ei?”, „Care-i locul literaturii între celelalte umanioare și prin ce e ea diferită de domeniile exacte?”, „Ce-nseamnă autonomie estetică?”, „Care-i legătura dintre literatură și realitate?”, „Cum funcționează un canon estetic?”, „S-ar putea preda literatura în școală și-n universități analog altor discipline?”, „Ce-nseamnă că poezia are un subiect?”?
Ca orice gînditor autentic, autorul se eliberează de fidelități și de locuri comune, ceea ce nu-l face neapărat agreat între cospecialiști. Dar exact faptul că nu-l interesează, exact acest contre-jour dă valoare eseurilor sale, ele rămîn, ca și literatura sa de ficțiune, perfect valabile, în genul lor. Mi-ar plăcea să se vorbească mai mult despre acest volum, luciditatea lui cioraniană merită.
Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Acasă, departe, Editura Polirom, 2023.
