După patruzeci de ani

● Senida Poenariu, Reveriile Vestului. Lecturi americane în poezia optzecistă, Editura Universității Transilvania din Brașov, 2022.

Despre influența pe care poezia de peste Ocean a exercitat-o asupra optzecismului autohton s-a vorbit mult și s-a scris (aproape) la fel de mult. Niciodată, e cazul s-o spun, cu meticulozitatea cu care o face astăzi Senida Poenariu în Reveriile Vestului, rezultat al unei teze de doctorat care, dacă înțeleg bine, și-a așteptat publicarea nu mai puțin de cinci ani. Secvențe din lucrare au apărut totuși în diverse reviste (mai cu seamă în Vatra tîrgmureșeană) și în acest interval, așa încît cartea vine să confirme, ca întreg, ceea ce se putea înțelege și fragmentar: că avem de-a face cu una dintre cercetările cele mai probe și mai utile, inclusiv prin deschiderea comparatistă, de care fenomenul a avut parte. Acolo unde primá „legenda”, Senida Poenariu aduce în prim-plan documentul, ordonînd ceea ce, fatalmente, rămăsese nebulos. 

Pentru că m-am ocupat eu însumi de subiect, dintr-un unghi mai local însă, știu cît de rezistente sînt, aici, convingerile cu temei vag, cît de solide – părerile de-a gata și, în sfîrșit, cît efort cere încercarea de a le clinti pe oricare dintre ele (căci a le înlătura, m-am convins, nu se poate dintr-o singură mișcare), de dragul adevărului, nu al cine știe cărui orgoliu exegetic. De-aceea simt nevoia să adaug pe lista meritelor implicite ale Senidei Poenariu unul: suplețea de deplasare între propuneri teoretice, bibliografii, metode, surse și „capete de linie”. Nu-i lucru ușor nici măcar să-ți precizezi termenii într-o discuție ce pare condamnată la imprecizie definitivă, să comuți, adică de la Dionyz Durisin la Paul Cornea sau David Cowart, cu detururi prin, desigur, Barthes și Riffaterre, trimițînd din cînd în cînd la Bloom (frumoasă formulare: „exaltați ai influențelor”) și la alții, pentru a putea trasa, pe o întindere de șaptezeci de pagini, un model eficace, în stare să funcționeze și altfel decît în modul, ca să zic așa, forensic: detectezi obiectul, îl ilustrezi, îi afli corespondentul și, vorbă veche, „astfel povestea-i gata”. Senida Poenariu caută treptele de apropiere și de apropriere, verifică în ce măsură ceea ce s-a preluat a fost luat ca bun preluat sau a împins mai degrabă către varii forme de glosă ș.a.m.d. 

Condensate, cum spuneam, într-un prim capitol consistent, aceste preliminarii servesc bine și, în general, fără a aluneca în jargon, analizei, aplicate unui număr de patru poeți. Potrivire, s-ar zice: doi (Cărtărescu și Coșovei) provenind din Aer cu diamante, ceilalți doi (Bucur și Mușina) din Cinci, ambele apărute în 1982, ambele ilustrînd sonor și definitiv poetica particulară, in statu nascendi pe-atunci, a Cenaclului de Luni. O primă concluzie, pe care Senida Poenariu n-o trage, dar pe care mi-o îngădui eu, stimulat de studiul ei: chiar și repartiția aceasta, egală, arată că, în ciuda vulgatei publicistice, pe dedesubt diferențele structurale dintre cele două volume nu-s atît de ferme cum s-a repetat cu o consecvență demnă de o cauză mai bună. O a doua, în oglindă, cu o lupă suplimentară: doi cîte doi, poeții fiecărui echipaj seamănă, tot așa, pe dedesubt și structurant, mult mai puțin decît s-a acreditat îndeobște. Iarăși, autoarea acestor Reverii... nu o spune, dar însuși felul cum se poziționează aceștia la modéle le disjunge categoric sensibilitățile. Înclin să cred că, în ce-l privește pe Coșovei, judecata e una poate prea severă (în raport cu Ferlinghetti, acesta ar fi, conform Senidei Poenariu, atît de mimetic încît aduce deservicii atît propriei sale formule, cît și celei a poetului american), dar îi înțeleg resorturile și, pe spații mici, nu simt nevoia s-o contrazic. Pentru că, însă, am studiat dactilograma lucrării de absolvire a lui Coșovei, știu bine, și o asigur și pe Senida Poenariu, că opțiunea aceasta nu e una spontană și necritică, altfel spus că idealizarea la care autorul nostru supune mișcarea Beat e una în perfectă cunoștință de cauză: era la curent și cu stîngismul lor, și cu narcozele autoinduse, contrar tezei susținute vocal și constant de alți lunediști de vîrf. 

Sper să fiu bine înțeles: fiind un teritoriu pe care l-am explorat, intervin din loc în loc cu sugestii sau amenzi colegiale tocmai pentru că, absolut meritorie fiind, cartea Senidei Poenariu a reușit să mă anime. Încercînd să le sistematizez, aș începe cu (încă) fetișizarea tacită a unei cărți cum e Competiția continuă. Remarcabilă în felul ei, mai ales în primii ani de după Revoluție, ea e totuși un instrument intermediar, ușor de surmontat la orice căutare de arhivă, căci ceea ce Crăciun selectează acolo e o parte programatică din foarte, extrem de vasta rețea de tensiuni publicistice din ultimul deceniu de comunism, care include și o sumă de luări de poziție astăzi uitate, uneori chiar de autorii lor, și de adversități acerbe a căror relevanță anecdotică nu mi se pare neglijabilă pentru scopul acestor Reverii... Cel puțin în sensul în care reacțiile la cald vor fi avut și ele rolul lor în provocarea sau, dimpotrivă, inhibarea unor disponibilități. Mă gîndesc nu doar la cronicile lui Nicolae Manolescu (dar cronicile, nu selecția din cunoscuta Listă...), ci și la acelea ale altor comentatori (să zicem Marian Papahagi) din paginile altor reviste din epocă (să zicem Tribuna).

Mă gîndesc, nu mai puțin, la instrumentalizarea acestor surse americane ca armă de atac de către grupările protocronice și aservite de felul, evident, celei din jurul revistei Săptămîna, unde adeseori paralelele erau susceptibile de fantezism. Și totuși: vor fi avut ele vreun efect, măcar colateral, de rodaj onomastic, ca în cazul unor Fearing și Hart Crane, invocați de Eugen Barbu în substanța poeziei lui Mircea Cărtărescu? Nu știu. Mi-aș fi dorit să aflu, de la Senida Poenariu, un posibil răspuns. 

Încă o dată, nu aduc în discuție instrumentarul istorico-literar pentru că aș paria pe el în dauna altora, așa zicînd mai speculative, ci pentru că adeseori, arid cum e, documentarismul își poate scuti practicanții de inutile confuzii. Mai mici sau mai mari. Printre cele dintîi aș plasa includerea poemului lui Mircea Cărtărescu Căderea (citat, aici, nu după titlu, ci după primul vers al părților care-l compun) în siajul poeziei Beat. Scris, însă, încă din anii liceului, după cum autorul a mărturisit-o în mai multe rînduri, întîmpinat în două ape la prima lectură din cadrul Cenaclului de Luni, el e cu totul anterior „întîlnirii” lui Cărtărescu cu acest suflu, spre care aveau să-l atragă colegii de cerc încetul cu încetul. Passons. Mai problematică mi se pare, în schimb, tratarea unui fragment din același poem („Afurisit fie el pre dinlăuntru și pre din afară / afurisit fie el întru părul din capul său” etc., etc.) drept mostră de influență ginsbergiană (și chiar whitmaniană). Realitatea e că versurile acestea provin dintr-un blestem transcris de Laurence Sterne în Tristram Shandy (deci semnificativ anterior) și că preluarea lor în Căderea a dus, la vremea respectivă, la un scandal absolut ridicol și obtuz orchestrat de Eugen Barbu & Co.

Firește, nimeni nu e ferit de suprainterpretări. Numai că, iată, sînt situații cînd acestea se pot, factualmente, evita. Spre binele întregii demonstrații. 

● Romulus Bucur, Mare nostrum, Editura Tracus Arte, 2022.

● Traian T. Coșovei, Și dacă tu ești o planetă străină, Editura Tracus Arte, 2023.

Suplimentar: faptul că Romulus Bucur beneficiază aici, în aceste Reverii ale Vestului, de o investigație comme il faut, întinsă pe zeci de pagini și coborînd în subsolurile inaparente ale literaturii lui, mi se pare în sine lăudabil. N-ar fi prima dată cînd o spun: Bucur este, în pofida tuturor argumentelor palpabile, cel mai ghinionist dintre componenții nucleului dur al Cenaclului de Luni. Un poet de primă importanță (pe deasupra: generator al unei emulații tacite, dar sesizabile) pe care istoricii literari, fie că se numesc Manolescu, Simion, Negrici sau Iovănel, se încăpățînează să-l uite în momentele bilanțiere. Sînt convins că nu e vorba despre rea-voință, ci pur și simplu despre o specie aparte, greu explicabilă, de nenoroc. Formula lui e îndeobște cunoscută și poate fi sintetizată, grosso modo, drept biografism plus notație plus o suită de innuendoes livrești. N-am s-o detaliez aici, de vreme ce-am făcut-o cu alte ocazii, iar rubrica mea încearcă să evite comentariul propriu-zis de poezie, păstrîndu-se pe marginea de siguranță a ideației (indiferent care i-ar fi „ocazia”). Voi spune, așadar, apropo de volumul Mare nostrum, de curînd publicat, că el conține, în cuvîntul-înainte, o mărturie deconcertantă tocmai în raport cu ceea „ce se vede”: și anume, că hiperrealistul Romulus Bucur nu e întotdeauna calculatul care-ar putea părea și că uneori are (în tot cazul, i s-a întîmplat să aibă) veritabile declicuri de tip Coleridge, cel din Kubla Khan. Mă refer la poemul Chipuri de flacără, caier de praf, care, scrie Bucur, e rezultatul unui vis: „o voce mi-l dicta, m-am trezit, m-am așezat în fața biroului și l-am notat pe o coală de hîrtie, mai puțin finalul, adăugat a doua zi, cînd l-am bătut la mașină”. Deconcertantă, spun, dar nu singulară: cu ani în urmă, glosînd de asemenea niște poeme de tinerețe, Romulus Bucur și-amintea cum un haiku al său a ieșit spontan, în adolescență, dintr-o audiție a unui concert pentru pian și orchestră de Rahmaninov. 

În speranța că va veni, poate nu peste mult, ziua în care autorul Ninsorii electrice va avea parte de o ediție critică integrală pe măsura manuscriselor pe care le-a lăsat, notez aici foarte recenta antologie Și dacă tu ești o planetă străină, în selecția nu doar atentă, dar aproape dialogală a Ștefaniei Coșovei, scriitoare ea însăși. Detașez, aproape la întîmplare (dar o-ntîmplare cu sens): „Se spune că frumusețea Elenei din Troia / putea lansa la apă patru sute de corăbii. // Gîndește-te de două ori / pînă cînd să lansezi frumusețea la apă. // Cerul e albastru, îndepărtat. // A te îndrăgosti este ca și cum ai spiona un înger”.  

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Editura Pandora M, 2021.