„Nu-i chip de Eros să fug”

# Antologia palatină. Cartea a V-a. Poemele iubirii, editoare și coordonatoare Simona Nicolae, Editura Universității din București, 2023.

Mănușă mi-a venit, trebuie s-o spun, felul cum își încheie Liviu Franga eruditul său „Epilog” la această colecție de epigrame ale Antichității: făcînd trimitere la optzecism și, din optzecism, tocmai la volumul colectiv Aer cu diamante. Nefiind eu clasicist, deși mi-aș fi dorit-o, n-aș fi îndrăznit să propun cu voce plină o asemenea mezalianță, chiar dacă gîndul ei m-a însoțit subreptice și continuu de-a lungul lecturii. N-ar fi avut cum să nu. În plină pandemie, mi-am petrecut niște luni foarte fertile amănunțind un studiu despre notele de sensibilitate care-i apropie pe Cărtărescu de Sextus Propertius. Și mai demult, m-am entuziasmat de ideea lui Romulus Bucur de a instrumenta o întreagă predicație, Arta războiului, sub identitatea jucată a unui soldat roman plimbat dintr-o campanie în alta.

Astfel încît, mărturisesc, dînd în recenta versiune a Antologiei palatine peste versurile lui Rufinus către curtezana Prodíce (21), mi-am amintit de Florin Iaru, de Jos realitatea, și de un poem ca „Visătoarea” (nu-l reproduc, nici măcar fragmentar: a făcut destulă vîlvă la apariție). Tot așa cum o secvență a aceluiași Rufinus: „Goală ești, coapsa ta dulce îmi mîngîie trupul acuma, / dar a mea vînă‐a slăbit și, de‐osteneală, s‐a stins. / Suflet sărman, haide, scoală de‐ndată și nu‐ți pierde firea! / Vei căuta într‐o zi clipa ferice de‐acum” (47), mi l-a amintit pe Alexandru Mușina din Hinterland. Scuzați: „Ce bine-i să fii tare în carici! / Aproape că uitasem dimineața / în care te trezești simțind cum viața / pulsează-n cele două bile mici”. Ca să se înțeleagă de ce anume, adaug, urmînd precizarea editorilor, că vocativul „suflet sărman”, θυμὲ τάλας, admitea și sensul obscen de (pe latinește, acum) membrum virile. 

Nici „douămiiștii” mei nu-s, din punctul acesta de vedere, atît de inocenți cultural pe cît s-au consolat unii critici să-i descrie. Am provocat, nu cu mult timp în urmă, mirarea celor de la România literară plasîndu-l pe ieșeanul Constantin Acosmei în filiația Mallarmé și în umbra lui Bertolt Brecht. Sper să-i contrariez și de data asta, cînd mă amuz descoperind în Jucăria mortului aceste versuri: „(musca amorțită / care se plimba / pe genunchii tăi / a zburat și mi s-a / așezat pe obraz)” din poemul Ars amandi, foarte consonante cu acelea (152) ale lui Meléagros din Gádara: „Zboară‐mi, țînțarule, iute aprod, Zenophílei, în șoaptă, / vîrful urechii ciupind, spune‐i dar, rogu‐te,‐așa: / «El te așteaptă, e treaz»”. Bibliografie suplimentară, ca să nu mă trezesc iar, tam-nisam, la „Ochiul magic”, singurul cu temele făcute: Viorica Golinescu. Editura Univers, 1988. 

De la această încercare aș începe discuția propriu-zis filologică. Pentru că, oricîte merite am găsi precedentei traduceri, ele devin în cel mai bun caz discutabile prin comparație cu excelența datorată, azi, echipei formate din Simona Nicolae, Cristian Șimon, Margareta Sfirschi-Lăudat și Sorana-Cristina Man. E vorba, în primul rînd, de cantitate: ediția de la Editura Universității transpune integral cartea a cincea, nu doar o selecție din ea, decupată în așa fel încît să nu încalce, cumva, limitele de pudoare ale epocii. Cantitativă e și cealaltă eroare pe care actualii editori o indică, o glosează și-o evită: căci Viorica Golinescu se îndepărtează mult de metrica originalului, preferînd, inexplicabil, hexametrii cinstitului distih elegiac. 

Ceea ce, nefiind o simplă imprecizie de ordin aritmetic, duce, uneori, la serioase și ireparabile coruperi de sens. Și n-o spun eu, ca outsider, ci o dovedește meticulos, preț de cîteva pagini, același Liviu Franga. Chiar și celor lipsiți de simț ritmic, o asemenea versiune li se va părea, nu mă îndoiesc, împiedicată și neglijentă: „«Cu bine rămîi» eram gata să spun, dar iarăși, iar mă grăbesc / Cuvîntul să‐mi iau înapoi, din nou rămîn lîngă tine! / O despărțire îmi pare atît de‐nspăimîntătoare / Ca noaptea cea mai amară pe‐un fioros Acheron! / Tu ești pentru mine o zi luminoasă; dar ziua e mută, / La tine însă mă‐ncîntă dulcele glas de Sirenă, / Mai vrăjitor ca al lor, de care speranțele mele / Cu toată inima mea, stăruitoare, s‐au prins”.

Menophila fellatrix

În ce mă privește, ca unul care le-a citit pe ambele, una, demult, pentru cultura generală, cealaltă, în săptămînile din urmă, cu delicii și notițe, mă declar încîntat mai cu seamă de aparatul critic al ultimei. Știu că, între cititori, notele sînt o specie aparte de bau-bau. Dar nu obosesc să susțin că rău fac aceia care, doar dintr-o frică difuză, evită întîlnirea cu subsolurile explicative. Dacă le apăr cauza pur și simplu, principial, dintotdeauna, de astă dată mă simt încurajat s-o fac mai apăsat ca oricînd. Căci a le ocoli înseamnă, întîi și-ntîi, a rata un manual de civilizație antică en miettes, presărat cu trimiteri (nu doar) de atmosferă. Sintagma „pe la ora a cincea” dintr-un poem al lui Posseídipos (183) e, de pildă, lămurită fără greș: „Ziua era împărțită în douăsprezece ceasuri egale (ca și noaptea), a căror durată varia de la un anotimp la altul. A cincea oră era, așadar, cea de dinaintea amiezii (11 a.m.)”. 

Ca și altele. Ca și numeroase intertexte care scufundă aceste epigrame în apele mai adînci, coborînd pînă la Homer sau Hesiod, pe care, firește, îi răstălmăcesc dezinvolt și subtil. Argument solid, dar poate prea general ca să fie convingător pentru cei dedați la alt fel de generalități. La obiect: același aparat oferă și necesare corijări de pronunție, prea după ureche, căci prea după Legendele Olimpului. Așadar: „Chrýsilla”, nu „Chrysílla”, „Agáthon”, nu „Agathón”, dar mai ales „Ártemis”, „Hyménaios” și „Ádonis”. Dacă versurile ca atare au epicul lor, „poveștile” onomastice sînt, în schimb, fermecătoare. Încep chiar cu primul nume de mai sus, care ar echivala cu „aurita” sau, încă și mai precis, cu „aurișor”. Dar există și Helidora, „darul soarelui”, și Lisidice, „dreptatea care eliberează”, și „Menophile”, iubitoarea Lunii, și Rhodanthe, „floare de trandafir”, și Tryphera, „tandra” și altele, și altele. 

Și mai la obiect: fără aceste note, sistemul de aluzii sexuale din Antologie ar rămîne, ce mai încoace-ncolo, inaccesibil. Desfid pe oricine s-ar încumeta să deducă, din poemul (105) lui Marcus Argentarius („Între hetaire, se spune că alt cer i‐e dat Menophílei: / altu‐i, căci gustă din tot ce‐i deșănțat și murdar. / Haide, veniți, caldeeni, lîngă ea! Veți vedea pe‐a ei boltă / Cîinele Mare, focos, Gemenii ispititori”), înțelesurile pe care editorii le revelează în numai cîteva rînduri, clare și lămurite: 

„Calamburul este asemănător în greacă și în română: κόσμος și οὐρανός desemnează deopotrivă bolta cerească și bolta palatină. Pentru figura controversată a personajului Menophila, vezi A. P. V 116 și «Catalog de curtezane», s. u. «Menophila». Caldeenii (numele elenistic al babilonienilor) erau astronomi și astrologi renumiți. Numele celor două constelații, Κύων și Δίδυμοι («Cîinele» și «Gemenii»), erau asociate cu organele virilității: caldeenii erau chemați, așadar, să o vadă pe Menophila fellatrix”. 

Aceeași e situația altor poeme, cum e acest (99) cu autor neidentificat: „Vreau, citharedo, venind lîngă tine, să‐nstrun și eu coarda / cum o faci tu: sus o bați, iar, la mijlóc, o răsfeți”, unde numai cu foarte, foarte multă suspiciune (deci cu o risipă de efort nejustificată) s-ar putea ajunge la o ambivalențele din comentariul de subsol: „Epigrama este o metaforă a gesturilor amoroase. Din textul grecesc, lipsește cuvîntul «coardă», cele două adjective – «de sus» (ὑπάτην) și «de la mijloc» (μέσην) – fiind însoțite doar de articol (τήν). Această eludare face posibilă o interpretare echivocă, erotică, referentul fiind fie χορδήν „coarda» (coarda înaltă a cytharei, respectiv cea de tonalitate medie), fie γυναῖκα «femeia» (în acuzativ în text). Comedia Adunarea femeilor a lui Aristophanes (v. 990 sqq. și v. 260) relevă sensurile conotate erotic ale termenilor discutați”.

N-aș vrea cu nici un chip să dau de înțeles că Antologia palatină ar fi un PornHub dinaintea apariției Internetului. Honni soit... Știți continuarea. Dacă aduc în discuție aceste exemple e dintr-o credință mai densă: anume aceea că din secolul al III-lea î.Hr., de cînd datează cele mai vechi epigrame de-aici, și pînă azi, omul și-a schimbat, ca și lupul din proverb, mai degrabă drapajele decît năravurile. Cultivă, în atingeri, aceleași jocuri, apelează la aceleași capcane („Sînt fericit și-o iubesc: eu i-am dat ca pe-o mare favoare / ce aș fi vrut orișicum fetei în dar să-i ofer”, încheie, într-un rînd, Agathias Scholasticul, eminescianizînd parcă în maniera poemelor despre „Marta”), e, cînd e să fie, buruienos pe-aceleași trasee și nervúri, are aceleași constelații de temeri, suferă, însingurat, ca Paulus Silentiarius, cu egală disperare: 

„Zi‐mi pentru cine‐ți vei face tu bucle, te‐ntreb pentru cine / mîinile‐ți vei îngriji, netede unghii avînd? / Ori pentru ce‐ți vei găti tu veșmîntul cu scoici de porfiră, / de nu‐ți mai e primprejur mîndra Rhodópe de‐acum? / Ochii ce n‐o pot vedea pe Rhodópe să nu mai privească / raza de aur, în zori, care răsare lucind”. 

Nu totul e, se vede treaba, despre trup, dar totul are corporalitate. Cît de mazilescian sună acest (74) de Rufinus: „Iată, Rhodócleia, azi îți trimit o frumoasă cunună, / mîinile mele‐mpletind flori minunate în ea: / crini și‐o narcisă plăpîndă, și‐o înrourată‐anemonă, / mugure de trandafir și‐ntunecat toporaș”. Și nu pentru neuitatul „ah, salvie, levănțică, iasomie, trandafir” al acestuia, ci pentru radicalitatea cu care, din mijlocul delicateții, autorul lui Va fi liniște, va fi seară proclama în jurnalul său că moartea (a lui, desigur) „a început pe 22 decembrie 1983” cu cîteva luni, opt parcă, înainte ca aceasta chiar să se-ntîmple, pe neașteptate. La fel și-n ce-am citat: în acronim, primele patru nume de flori, κρίνον, ῥοδέη, ἀνεμώνη, νάρκισσος, adăugate celui de-al cincilea, ἴον, însumează, prin inițialele lor, cuvîntul κράνιον. Craniu, adică. 

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată:Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M., 2021.