Petropoeme & fonocaricaturi
# Ion Barbu, Cei 70 de ani de acasă, Complexul Muzeal din Bistrița-Năsăud, 2023.
Ceea ce alții aruncă e mană cerească pentru Ion Barbu, care caută și găsește, în tîrgurile de vechituri, chilipiruri, kitsch-uri și alte obiecte aparent neofertante artistic, care ele compun materia brută generatoare de idei, prelucrată și integrată în albumele, proiectele și instalațiile lui: pietre inscripționate cu versuri (Pietre pentru templul meu), pantofi uzați, geamantane, mașini de scris (Muzeul Poeziei din Iași), sticle de diverse mărimi și culori (Sticle pentru minte, inimă și literatură), lenjerie intimă, capac de toaletă, cadă, ustensile de bucătărie, televizoare defecte (Muzeul Instalatorului Român din Petroșani), textile cu texturi și texte adaptate (Muzeul Poeziei din Casa Muzeelor – Iași sau colecția Haute Culture), transformarea casei lui Ion D. Sîrbu în muzeu, pe cheltuială proprie. Așadar, materia comandă ideea, nu invers, ceea ce face din Barbu un artist experimental al concretului, al senzorialului.
O simplă pălărie devine un obiect artistic datorită intervenției oricît de minimale cu un text sau mesaj: Cap sec. De aici, și variantele Cap demisec și Cap triplesec. Pînă și propria casă din Petrila a fost colonizată artistic, și pe exterior (un narativ vizual de tip bandă desenată, cu rescrierea în cheie comică a tiparului nostru existențial postmioritic, în care ciobanul are deja înfipte în spate cele două cuțite ale rivalilor săi), și pe interior, cu poezie de sus pînă jos, adaptată la direcția și suprafețele pereților. Chiar și curtea casei de pe strada 1 Iunie propune un traseu artistic ghidat de indicatoare atipice: Ștergeți-vă pe aripi!, Stop, ajungă-vă! I love kierkegaard!, Regiunea Autonomă Română, Foarte Micul Paris, No Pig’s Land, Te rog artă-mă! (apud Brâncuși). Casa părintească, aflată în imediata apropiere, a devenit Muzeul Mamei și, printre piese din mobilierul de odinioară, se strecoară instalații și alte intervenții artistice (borcanele de murături care conservă copilăria sub formă de bebeluși, vopsirea pereților în roz și nu numai), în special versuri din poeme centrate pe figura mamei. Astfel, intimul și domesticul au fost imortalizate într-un spațiu memorial și memorabil, în varianta personală la vie en rose.
Chiar dacă ne-am obișnuit ca arta să aibă o dimensiune gravă și reflexivă, Barbu caută mereu poanta și creează contextul care să stîrnească rîsul, să spargă liniștea intimidantă, eventual instituțional(izat)ă a oricărui spațiu muzeal. Umorul este forma de detabuizare a unor teme sensibile, de natură identitară, sexuală, religioasă sau social-politică (cu obsesia naționalistă), pe care firile pudibonde le-ar putea expedia ușor în categoria indecenței (proiectul ,,Imn hăituit de bărbați” conține fotografii ale unor nuduri feminine, purtătoare de fragmente poetice). Poate că cei mai mulți îl cunosc pe Ion Barbu (doar) datorită rubricii de caricaturi tematice „Barburisme“ din Dilema veche (deși a marcat, satiric, și paginile publicațiilor Adevărul, Academia Cațavencu sau Evenimentul zilei), dar el este o personalitate complexă, cu o anvergură artistică poate prea puțin cunoscută față de cît ar merita. Poezia și caricatura, aparent imposibil de fuzionat, sînt cele două constante ale muncii lui, fiindcă au în comun esența, surprinsă în cîteva cuvinte cu efect percutant.
Nici latura angajată, militantă a artei lui nu poate fi ignorată în cadrul proiectului de salvare a Minei Petrila de la demolare, început în urmă cu cîțiva ani împreună cu un grup de arhitecți și care necesită o abordare separată, poate cu titlul Centrul Pompadou (fosta sală de pompe a minei). În ciuda blocajelor de natură politică și birocratică, orașul natal, mort pe harta productivității economice, a reușit să devină Planeta Petrila, ca documentarul care l-a promovat, realizat de regizorul Andrei Dăscălescu. La noi, transformarea spațiilor industriale dezafectate în spații artistice neconvenționale, practică devenită obișnuită în Occident, se află abia la început.
Un dialog contestatar & ludic
În sfîrșit, Ion Barbu are parte de o expoziție ca la carte, de data asta neorganizată de el însuși în Petrila sau în alte spații neoficiale, în cadrul Complexului Muzeal din Bistrița-Năsăud. A beneficiat de sprijin instituțional din partea Palatului Culturii, prin directorul Gavril Țărmure, a lui Alexandru Gavrilaș, managerul Complexului Muzeal, a curatorului Constantin Țînteanu și a Linei Țărmure în calitate de mediatoare. La intrare, fixate pe gard, te întîmpină trei figuri caricaturale de tip cartolină: un preot cu Porunca a 11-a – Să nu ratați expoziția lui Ion Barbu!, un medic cu clasicul Sfat: Doar Ion Barbu vă mai face bine! (anticipare a unei terapii prin rîs, a hazului de necaz) și un polițist: Atenție, cine nu intră la expoziție ia amendă, plus bătaie! Toate aceste îndemnuri ludice dizolvă, strategic, pragul psihologic al celor care cred că arta se adresează doar celor inițiați (multe expoziții sînt destinate exclusiv lumii artistice) și conving publicul că au de-a face cu un artist subversiv, deschis, accesibil, care evită, prin autoironie, orice formă de conformism statutar.
La subsolul Complexului, în spațiile de cărămidă cu tavan boltit, sînt expuse petropoemele. Spre deosebire de pietrele inscripționate cu versuri din mai vechiul proiect Pietre pentru templul meu, acum contează și suportul, suprafața de care sînt atașate pietrele, materialitatea, mediul, contextul clar delimitat, dar și sintaxa lor vizuală. Le vedem dispuse fie în mozaic, fie circular, ca repere ale unui ceas, în cădere de tip cascadă (picături sau spermatozoizi), fie de la stînga la dreapta, fie de la dreapta la stînga, radial, convergent, divergent. O piatră este o microcreație în sine: fiecare cuvînt beneficiază de o pictogramă și presupune o dublă lectură: semantică și vizuală. Dintre poeții ale căror fragmente au fost selectate, îmi vin în minte Angela Marinescu, Radu Vancu, Dorin Tudoran, Ion Stratan, Eminescu, Max Blecher, Leonid Dimov, Petre Stoica, Sașa Pană, Flavia Teoc.
La etaj se află spațiile destinate instalațiilor și caricaturilor, fiecare ușă are un afiș cu 70 de fotografii ale lui Barbu, din copilărie pînă în prezent, un mod inedit de a-și marca vîrsta, cu mesajul Cei 70 de ani de acasă. Pentru a atenua efectul timpului, fiecare ipostază are atașată o linie stilizată, de obicei zîmbet, ca la emoticoane. Barbu te ia prin surprindere prin imaginația lexicală, recurge la calchieri, aproprieri, hibridizări sau traduceri ludice din engleză sau franceză, dar și prin asocieri neașteptate între domenii, spații culturale și epoci diferite. ZZ TOPutin deturnează numele la președintele rus și cei doi capi ai Bisericii Ruse, dotați cu bărbile și ochelarii membrilor formației rock. O simplă schimbare de literă ca în N’Oblio Jamais schimbă radical reprezentarea, focalizată pe celebrul personaj cu cap țuguiat, dar cu simbolurile ciobanului moldovean, în prezența oii sale vizionare, ambii în variantă caricaturală. În Și de-a fi să mor, același cioban apare cu un brîu de explozibil atașat la costumul popular, iar printre dorințele lui apare interzicerea unui anumit tip de muzică: Iar la nunta mea / Să n-aud manea. Celebra metaforă Picior de Rai generează o sinecdocă înseriată: Gură de Rai, Gît de Rai, Gușă de Rai, Ochi de Rai, Dinți de Rai, Ceafă de Rai, iar oaia are o pancartă cu Limbă de Rai. De altfel, mitul mioritic este o preocupare constantă a lui Barbu, dai de interpretări în variantă proprie și pe casa lui din Petrila, și la Muzeul Poeziei din Iași, și la expoziția din Bistrița, într-un narativ de tip bandă desenată.
Celebra și (pe atunci) scandaloasa Origine a lumii pictată de Courbet are suprapusă figura lui Jimi Hendrix, care substituie, cu părul său inconfundabil, zona pubiană feminină. Din încrucișarea asta ,,nenaturală” a ieșit Originea lumii rock. Guns N’Roses au, ca siglă, trandafirii pesediști, iar Metallica, figuri de romi care transportă fier vechi. Debranduirea marilor logo-uri, mesaje, denumiri prin adaptarea la mentalul și experiența colective autohtone demistifică distanța artificial creată de comportamentul snob, idolatrizant al consumatorului pre(ten)țios, privilegiat, dar și rigiditatea celor care restrîng arta pe criterii ideologic-naționaliste și geopolitice. Toate modele și ideile trebuie să circule într-o universalitate neîngrădită de limite, granițe teritoriale sau bariere mentale.
Arta lui Barbu anulează ierarhii și dualități de tipul elitist/popular, intelectual/consumerist, occidental/oriental, laic/religios și ne fac conștienți de adicția și inechitatea socială pe care le creează. Mărul Apple are mușcătura Evei cu efect de oglindă (Ave Eva). Lozincile, titlurile celebre de albume, melodii sînt recontextualizate, iar imaginile cult, coborîte în cotidian. Cei patru Beatles traversînd zebra de pe Abbey Road apar însoțiți de cîte o femeie simplă, anonimă din mediul rural, John Lennon are în loc de lentile felii de lămîie și devine John Lemon într-o abordare înseriată de tip Andy Warhol, Nights in White Satin caracterizează o figură decedată într-un sicriu capitonat cu alb, instituția fals apolitică C.C.R. devine abrevierea trupei Credence Clearwater Revival, cei patru The Rolling Stones formează Dead Penis Society.
Pe dinamica ludică on/off, Paul Simon apare în varianta lui Simoff, un măturător de stradă care își adună materia sonoră reziduală compusă din note muzicale. Toți marii artiști rock ai anilor ’60-’70-’80 apar în lucrările lui Barbu: Leonard Cohen, Queen, Bob Dylan, Deep Purple, Eric Clapton, Pink Floyd, Emerson, Lake & Palmer. La Queen vedem The Show Must Go Off, cu celebrele figuri ale membrilor trupei din Bohemian Rhapsody, dar fără cea a lui Freddie Mercury. Cina cea de taină iese din simbolistica sacră a împărtășirii prin interogația Hey, Jude?, titlul piesei semnate de Beatles.
Barbu este într-un permanent dialog contestatar și ludic cu tipare culturale consacrate, care au modelat, dar și sechelizat, de-a lungul timpului, mentalul colectiv. Tradiția artistică este revizitată și revizuită din perspectiva unui artist român obișnuit să fie discreditat de instituțiile de cultură de tip UAP. În sala caricaturilor, Barbu a plasat cîte un dispozitiv sonor cu piese și/sau albume celebre, care le transformă în fonocaricaturi, făcînd din actul de receptare o experiență multisenzorială.
Imaginația și ironia lingvistică, centrate pe particula o, scrisă de mulți conaționali cu sau fără cratimă, deseori după ureche, generează o serie de cuvinte scoase din familiarul exercițiului de comunicare, în îndemnuri insolite, dar cu interjecția de adresare mă!, specifice comportamentului nostru conversațional: Heter-o, mă!, Bubic-o, mă!, Pup-o, mă! (cu buzele lui Mick Jagger!), Zo-o, mă!, Antiter-o, mă!, Alter eg-o, mă!, Zorr-o, mă!, Placeb-o, mă!, Picass-o, mă!. De data asta, sonoritatea o ia înaintea sensului, fără să se mai sinchisească de el. Bineînțeles că nu lipsește colecția de tricouri inscripționate în același stil și spirit dezinhibat, sclipitor, marca Ion Barbu.
Expoziția Cei 70 de ani de acasă ne oferă accesul la o producție artistică impresionantă, în care vîrsta este doar o cifră, oricît de clișeic ar suna. Nu degeaba, pe ceasul preferat al lui Barbu, în locul fiecărei ore, apare același cuvînt, Now. Barbu nu știe sărbători altfel decît în spiritul lui acum, lucrînd și prelucrînd idei dintre cele mai năstrușnice, care îl ține în aceeași formă de cînd am privilegiul să îl cunosc, oferind alternative și ARTelnative la realul imediat și la experiențele noastre concrete de viață.
Teodora Coman este poetă. Ultima carte publicată: Lucy, Editura Tracus Arte, 2021.
