Iași, România
● Viorel Ilișoi, Viața literară pe Bahlui, anchetă literară publicată în revista Timpul (Iași, 1997-1998), revăzută, completată și amănunțit adnotată, postfață de Dan Lungu, Editura GRI, 2022.
Dacă în precedentul articol, „Cutii de rezonanță” (Dilema veche, nr. 961), mă ocupam în survol de un posibil model subteran al celor din Club 8, a venit azi momentul pentru a fora mai adînc. Ce e de știut, se știe: Iașiul primului deceniu postrevoluționar arăta, cultural vorbind, rău. Osificat, mortificat, fetid, pus sub sechestrul cîtorva mici mafii locale. Cel puțin, văzut dinspre tinerii scriitori de-atunci, a căror mărturie n-am de ce să nu o cred. Om al documentului fiind totuși, știu că distanța dintre legendă și fapt e, de cele mai multe ori, apreciabilă. Am avut prilejul s-o constat pe viu, comparînd rubrica lui Eugen Barbu din Săptămîna cu amintirile voalate ale optzeciștilor care i-au căzut victimă. Exemplul nu e ales întîmplător. Căci nu o dată paginile din această Viață literară mi-au trezit un dezgust mai acut decît cel pricinuit de recenziile pamfletare din „La judecata de apoi a poeților”. Măcar la Barbu curgeau, ca-n Iliada, sînge și limfă, pe cîtă vreme din Bahluiul sfîrșitului de ani ’90 ies mai degrabă mîluri.
Nu-i fac din asta o vină autorului. Dimpotrivă, mi se pare folositor gestul de a-și fi adunat, astăzi, interviurile din Timpul între două coperte. E o mînă întinsă istoricilor literari. Cred, tot așa, că nici ideea de a oferi, atunci, un spațiu public de etalare pentru conflictele care afînau oricum mediul literar ieșean nu e în principiu rea. Și totuși, nu-mi pot reprima nedumerirea: ce e asta? Ce Dumnezeu e asta?
Scriitori mai mici sau mai mari deplîngînd provincialismul fostei capitale pe un ton sufocant de provincial. Rețeta e (cam) aceeași: cutare șef parohial, desigur, netalentat sau, oricum, neproductiv se face vinovat pentru a fi distrus o revistă sau un cenaclu, ceea ce, de bună seamă, întrerupe întregul flux circulatoriu cultural. Fiindcă petenții, geniali ei înșiși sau doar amici ai cîte unui geniu, par să-și fi suspendat creativitatea în așteptarea unor vremuri mai bune.
Meanwhile (și nu, din păcate nu adaug de la mine într-un scenariu fantezist), ei își numără unul altuia pișcoturile: „El la Casa Pogor nu face decît să bea vinul adus de autorii care-și lansează cărțile acolo; că asta se întîmplă, ca să știți, la lansările de carte: din vinurile aduse de autori, se trage cota casei, cam zece la sută, din cîte mi-am dat eu seama de la toate lansările la care-am asistat; procentele astea sînt scoase din consumul public, le ocultează bodyguarzii și femeile de acolo, secretarele alea care pregătesc gustările. Desigur, sînt vămuite și tartinele, dar nu cunosc procentul”, spune, în chiar interviul care deschide rubrica (și cartea), Dorin Spineanu.
Sau, și mai rău, colportează povești de alcov dintre cele mai precare. De două ori în această Viață literară pe Bahlui se face referire (citez a doua ocurență) la un episod probabil cunoscut acolo și, din fericire, absolut neștiut aici: „ancheta a scos la iveală complexe, neîmpliniri personale, resentimente, uri vechi de douăzeci de ani pentru că unul i-a luat gagica altuia”. Că tot vorbeam de Iliada. Aș fi preferat, totuși, ca măcar Ilișoi să se țină departe de această leapșă pe insinuări. N-o face. Într-o notă de subsol ține să-și adauge, cu jucată răceală, mica mărturie: „Nu e cartea locul în care să fie dezvoltat subiectul, e suficient că e consemnat și că i-a fost recunoscut efectul malign în metabolismul corpului literar”. Ce fel de „corp” va fi fost acela, ce anemii îi vor fi dat tîrcoale, nu știu.
Dar, în spiritul paseismului care plutește peste paginile cărții, i-aș reaminti gazetarului (și nu doar lui) că, vreun secol și jumătate în urmă, trioul Eminescu – Veronica Micle – Caragiale și-a văzut liniștit de scris, după puteri, și că mica afacere amoroasă n-a împins epoca spre cine știe ce ocluzii intelectuale. Soyons sérieux.
Veche inaderență stilistică
Nu vreau să bagatelizez, dar parcă nici nu-s lăsat să nu. Adeseori, prea adeseori, Viața aceasta literară mi-a adus aminte de un banc despre școala de dans și bune maniere (disponibil pe www.ziarulevenimentul.ro, ceea ce mă scutește să-l mai repovestesc). Literalmente. Mai ales atunci cînd găsesc, la un preopinent, astfel de edicte axiologice neprețuite: „Da’ de unde sula calului, Doamne iartă-mă, să scot eu prozatori la Iași, cînd toți au dat-o pe labă lirică etc., etc.”. Niște zeci de pagini mai încolo, cititorul poate afla că motivul pentru care Radu Andriescu califică pe un cunoscut și altminteri stimat eseist drept „scriitoraș” ar avea la origine o întîmplare de familie: „deoarece Luca Pițu l-a scuipat în fața Universității (bine că nu într-o latură) pe profesorul Al. Andriescu, tatăl lui Radu”.
Admit că problema e la mine și că am, față de asemenea ieșiri în decor, o veche inaderență stilistică. Lui Nichita Danilov (elogiat aici, nu o dată, drept remarcabil publicist, spre continua mea mirare) i-am taxat, încă de pe cînd scriam la România literară, derapajele misogine, machiste sau, aparte de chestiunile de gen și de rasă, doar grosolane. Poziția mea rămîne, azi ca și ieri, neschimbată. Că sînt destui care le gustă și se-amuză...
Cum să zic mai limpede: ca universitar, mă ocup de ultimii ani din formarea unor tineri, nu de primii șapte. Așa că, strict profesional vorbind, i-aș semnala lui Viorel Ilișoi amănuntul că, la pagina 173, pune în circulație o informație falsă. „Ultimul pe listă”, încheie el un perdaf, „în ordinea apariției, criticul Mihai Iovănel, cu a sa Istorie a literaturii române contemporane. 1990-2020, în care a îngrămădit nume inacceptabile pînă și la o gazetă de perete, ignorîndu-l, de pildă, pe Dan Sociu”. Cît pe ce să-l cred pe cuvînt și să uit că totuși autorul Poeziilor naive și sentimentale are parte de vreo patru sau cinci pagini în Istoria... cu pricina, printre cele mai bine amorsate analitic din cîte am eu știință.
Atît cît a durat în paginile Timpului, rubrica aceasta a transmis o „ștafetă” de chestiuni din întrebare în răspuns și din răspuns în alt răspuns, pînă la diluare uneori, pînă la aluviuni semnificative, alteori. Începînd cu deja pomenitul Dorin Spineanu, continuînd cu Lucian Vasiliu, Emil Iordache, Nichita Danilov, Ioan Holban, Ovidiu Nimigean, Val Condurache, Mihai Ursachi, Al. Andriescu, Club 8 (cu destule dintre vîrfurile lui), Emil Brumaru, Silviu Lupescu, Cătălin Mihuleac, Mihai Avasilcăi-Fanfan, Liviu Antonesei, Bogdan Crețu (intervievat în aprilie 2022). Ponderea acestor nume e suficientă cît să contrazică, ea singură, alarmismul subiectului. Și anume: de ce Iașii par a-și fi pierdut suflul în competiția cu Bucureștiul? De ce n-a apărut un mare prozator ieșean? De ce destui autori semnificativi se îndreaptă spre Centru cu prima ocazie? De ce critica literară pare a fi dezertat, prin cîțiva reprezentanți de prim ordin, de la misiunea ei? De ce atît de multe / puține / lipsite de importanță cenacluri? La fel de insondabile ca acel „de ce” adresat, în Caragiale, sinucisului Anghelache.
Desigur, există și subdiviziuni: de ce un poet căruia nimeni nu-i recunoaște vreun merit conduce Convorbirile literare?Just like that.
Răspunsul avea să-l dea realitatea însăși: peste numai cîțiva ani și, poate, azi mai clar ca oricînd în ultimele decenii, Iașiul și-a revenit. Pe o traiectorie disjunsă din acele întrebări. Sigur, Cassian Maria Spiridon continuă să administreze instituțional unele și altele, sigur, Ioan Holban își susține mai departe serialele critice nediferențiate, sigur. Dar: pînă nu demult a trăit acolo Emil Brumaru, înconjurat, din toată țara, de o admirație etanșă, cei de la Club 8 au devenit, în majoritate, autori reper sau conturați, în tot cazul, ai actualității, Editura Polirom (care între timp și-a extins profilul și asupra literaturii române contemporane și care a pus în circulație un val de prozatori, inclusiv ieșeni, de primă mînă) e un brand semnificativ, există o generație de critici credibili și (încă destul de) tineri, există, funcțional și vivace, Muzeul Național al Literaturii, există FILIT ș.a.m.d.
Nefăcîndu-mi iluzii că aș putea prezice viitorul, n-am să încerc nici speculații deterministe despre trecut. Dar păstrez un dubiu prudent că la situația de azi ar fi contribuit decisiv micul scandal radiografiat în această Viață literară pe Bahlui (atît de departe, și ca ținută, și temperamental, de ecarisajul maiorescian din Cercetarea critică). E post hoc, dar, ca de-atîtea și-atîtea ori, nu e propter hoc.
Mai firesc, aș zice că s-a întîmplat ceea ce trebuia să se-ntîmple, de la sine. Scriitorii și-au scris cărțile, managerii și-au pus în practică ideile, universitarii și-au văzut cu seriozitate de catedre. Și, dincolo de altele posibile, argumentul meu forte vine din masa rotundă a cluboptiștilor, pe care Viorel Ilișoi o transcrie. Participanți: Dan Lungu, Radu Andriescu, Radu Părpăuță, Daniela Visternicu, Cerasela Stoșescu, Constantin Dram, Ada Tănasă ș.a. Întinsă pe mai bine de șaizeci de pagini și animată de un spirit mai combativ („Nu trebuie numaidecît să te sinucizi dacă vii în Iași. Nu e capătul lumii aici, nu-i iadul. Ce-i cu fatalismul ăsta mioritic? Nu-i chiar așa. E drept, sînt orașe mai frumoase, mai vioaie din punct de vedere cultural și nu neapărat mult peste Iași, dar nu este totul atît de sinistru. Și tot de noi depinde să nu mai fie sinistru”), ea sfîrșește, în cele din urmă, în același ton de lamento. Semn, poate, că în sine discuția n-a dus unde ar fi trebuit să ducă.
Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M., 2021.
