O poveste din Nord, cu voluptate și multă tristețe...

● Jón Kalman Stefánsson, Povestea Ástei, traducere din limba franceză de Magda Răduță, Polirom, 2022.

Cel mai recent roman tradus în limba română al lui Jón Kalman Stefánsson, Povestea Ástei, urmărește nu doar traseul unei vieți trăite cu voluptate și de-a lungul căruia se întrețes împliniri, melancolii, dragostea, durerea și doliul, ci Stefánsson aproape preschimbă călătoriile și întreaga viață a Ástei într-o mitologie scandinavă plină de melancolie. Romanul configurează o Islandă aproape distopică în care personajele sînt atît de complex construite, vii și absente totodată, încît am putea spune că Stefánsson n-a reușit aici să înfățișeze nici măcar un singur caracter mai analitic, rațional, căci viața spasmodică a Ástei, la fel ca a celorlalte personaje, se constituie în jurul orgoliilor, al emoțiilor mocnite, niciodată exprimate, dar care defulează strident și îmbracă forma unor gesturi fatale și spontane, ale căror repercusiuni excavează în destinul fiecărui personaj lăsînd goluri niciodată descoperite de ceilalți.

 Jón Kalman Stefánsson transformă acest roman într-o adevărată inginerie narativă. Cartea se construiește din zeci de micro-narațiuni, asemenea unor viniete care interferează și fragmentează cronologia relatărilor, acoperind decenii și secole de istorii personale și de familie, cu deznodăminte cînd tragice, cînd marcate de fraze deschise. Viața încărcată de spasme și de voluptate a personajelor decurge în răspăr cu viața monocordă a unui spațiu izolat și rece, în care frigul nu lasă loc decît unei vieți tihnite și aproape caduce și unde oamenii se pot împlini numai de-a lungul unei singure luni pe an căci, în Islanda, iunie înseamnă o lună de soare, o lună a iubirii, a nașterii, a plenitudinii și a fecundității, singura lună pe an în care nu se poate muri în Islanda.  Pe de altă parte, în Povestea Ástei, Islanda lui Stefánsson este o poezie cînd tristă, cînd plină de exuberanță și mereu un tablou cu lumini și nuanțe contrastante, căci Islanda Ástei e întunericul și, în același timp, tărîmul binecuvîntat al luminilor. 

Personajele lui Stefánsson nu sînt doar spontane, ci și de o delicatețe și o sensibilitate sfîșietoare, ele își trăiesc zilele și angoasele pe fundalul muzicii Ninei Simone, a lui Bob Dylan, a lui Chopin și Bach sau a maeștrilor scandinavi precum Odd Børretzen. Ei își toarnă viețile în cititul cărților de ficțiune, care servește drept refugiu și un mod de a trăi autentic, căci, așa cum spune la un moment dat unul dintre personajele lui Stefánsson, numai „nenorocita asta de literatură este cîteodată singura care poate să prezinte viața așa cum e ea cu adevărat”. Ásta însăși este produsul unei iubiri convulsive și al unei iubiri trăite prin literatură deopotrivă. Din acest punct de vedere, romanul își îndeplinește cu desăvîrșire funcția metatextuală, căci prin abundența referințelor, în Povestea Ástei, Stefánsson livrează și o prețioasă antologie de literatură scandinavă.

În arhitectura narativă complexă a romanului este inserată o instanță narativă situată dincolo de coordonatele temporale și de spațiu ale narațiunilor centrale, și care se încarnează într-o aparentă corespondență a unui cuplu oarecare. O corespondență care se derulează în conul de umbră al romanului și e prezentă pe tot parcursul cărții. O corespondență a două voci care nu pot fi identificate în totalitate cu nici unul dintre personaje, dar împrumută din persona cînd a Ástei, cînd a altor personaje. Trebuie spus aici că Povestea Ástei este și un roman despre tăceri apăsătoare ori scrisori niciodată expediate, ajunse la destinație sau desigilate. Corespondența, care la rîndul ei ia forma scrisorilor scrise mai mult pentru sine și care cunoaște mai mult o expeditoare – răspunsurile și reacțiile celuilalt rămînînd nedescoperite –, contrapunctează tăcerea generală a personajelor din roman și dă glas faptelor nespuse de către acestea și, pe această cale, nu doar că vorbește în locul celorlalți, dar dă un sens narațiunilor fragmentate și amplifică tensiunile emoționale care constituie principala miză a cărții. 

Recitind această cronică minimalistă, de altfel, și inventariind ce s-ar mai putea spune despre romanul lui Stefánsson, conchid că n-au mai rămas multe de spus, dacă existau vreodată multe de scris despre această carte. Povestea Ástei este un roman despre care nu se poate scrie mult, căci nu e o carte care cere hermeneutici complexe – deși ar suporta lecturi fenomenologice generoase –, ci lectura ei trebuie categoric trăită, iar aceasta e o experiență autentică în sine.

Publicat în cursul acestei veri la Editura Polirom, ultimul roman tradus al lui Stefánsson este, cu siguranță, o piesă importantă în portofoliul colecției de literatură străină al Poliromului. Și, deloc în ultimul rînd, trebuie spus că poeticitatea și atmosfera textului sursă au fost redate ireproșabil în ediția românească, traducerea ambițioasă a Magdei Răduță și redactarea perseverentă și atentă a Sînzianei Cotoară trebuie salutate și aclamate, la fel ca măiestria de romancier dovedită de Jón Kalman Stefánsson, căci Povestea Ástei în limba română are un autor tricefal, format deopotrivă din J.K. Stefánsson, Magda Răduță și Sînziana Cotoară, care, fără îndoială, au livrat un roman impecabil pieței de carte din România în 2022.