Black Hole Sun

Beatris Serediuc, Donnatela, Editura Polirom, 2022.

Pentru cititorii care nu ştiau prea multe (ori chiar deloc) despre cine este Beatris Serediuc (n. 1981) – tagmă din care trebuie să admit că am făcut parte, cu sentimentul autodenunţului internalizat de un binecunoscut intertext religios: „dintre care cel dintîi sînt eu” –, lectura romanului Donnatela trebuie să le fi provocat o reală surpriză. Poate una dintre cele mai mari, în planul producţiilor narative româneşti de anul trecut, un interval prolific pentru proza noastră. Remarcabile aici sînt densitatea epică, al cărei suspans este susţinut la finalul fiecărui capitol şi absorbit ca într-un serial-cult, difuzat la TV prin anii ’90, autenticitatea confesiunii eului narator, oscilînd adesea traumatic între candoare, umor şi sarcasm, precum şi capacitatea de a crea o galerie de personaje memorabile. 

Romanul este conceput ca o rememorare, mai mult sau mai puţin subversivă, a unei copilării şi adolescenţe maltratate, ca o confesiune adresată unui interlocutor tînăr sau foarte tînăr, perceput cu familiaritate, dar şi fără menajamente: „Nu ştiu cum să ţi-o spun mai direct”, „înainte să te mîţîi c-ar fi un clişeu, te rog să ţii cont de faptul că nici nu făcusem 13 ani”, „ca să-ţi dai seama (...), fă-ţi filmul ăsta”, „să-ţi explic pe scurt ce înseamnă asta, ştiu că nu toată lumea e născută în anii ’80, ca mine”. Rezultatul este o naraţiune pe cît de dinamică, pe atît de reflexivă în filigran, căci episoadele par, in extenso, o înlănţuire de „telenovele” ale tranziţiei româneşti, din primii ani de postcomunism. Spectaculosul destinului eroinei se construieşte în paralel cu rechizitoriul mentalitar al zorilor consumerismului postcomunist. 

„Nuanţe de bej bolnav”

Serediuc construieşte un roman al vanităţii româneşti nouăzeciste. De la bişniţă la mirajul privatizării, cîţiva locuitori ai unui cartier timişorean visează să traiască aşa ca-n Dallas sau ca-n alte producţii care cuceresc acum piaţa românească, fără a consimţi, în fapt, la o schimbare cu adevărat radicală în vieţile lor. Pornind de la istoria unei consignaţii de succes, cartierul arată ca o versiune extinsă şi upgradată a satului, cu toate consecinţele care derivă de aici, cu „gura satului” pe post de personaj colectiv, cu misoginismul inerent şi agresivitatea faţă de fete şi femei, cu violenţa generată de alcool, cu şcoli în care îngheţi iarna, cu ambulanţe care nu răspund la apel. Ceea ce Tudor Ganea reuşea să transfigureze din Constanţa anilor ’90, Serediuc realizează, nu mai puţin ingenios, pornind de la Timişoara post-revoluţionară: „Eram nişte prăpădiţi uşor impresionabili şi orice ambalaj lucitor de ciocolată, orice haină de culoare ţipătoare, orice cutie de cafea de tablă ne luau ochii şi ne făceau să scoatem leii din buzunarele noastre peticite”. 

Perspectiva se naşte, în primele zeci de pagini, dintr-un clivaj al vocilor şi pare a oscila între ironic şi oblic, pe de-o parte, respectiv naivitate şi candoare copilărească, pe de alta. Astfel că însuşi cititorul e provocat a încerca să descifreze unele mistere, în lipsa altor clarificări, ca de pildă: cine este, pînă la urmă, adevăratul tată al Donnatelei? Sau: cum de s-a întors învineţită mama ei acasă, după ce ar fi „reuşit să alunece pe şinele tramvaiului”? S-ar putea ca unele răspunsuri să fie chiar sub nasul nostru, de la bun început, ca în romanele poliţiste ale Agathei Christie, pe care eroina le devorează, alături de alte cărţi de aventură, specifice vîrstei. În fapt, paternitatea devine un adevărat mister în lumea Donnatelei, părînd a cocheta intens cu meandrele „visului american”: lui Robi, verişorul ei, i se transmite de mic că tatăl i-a „plecat în pulă cu satelitul la Chicago”, iar Adelinei, vecina şi colega ei de clasă, că tatăl i-a plecat în Canada. De altfel, după ce colega ei moare, în urma unui accident cauzat de şantierele rămase nesupravegheate după Revoluţie (semn că haosul poate deveni oricînd criminal), intenţia căutării presupusului tată din Canada, de către Donnatela, spre a-l anunţa de moartea fiicei, le provoacă adulţilor frisoane şi tulbură secrete vechi. Înregistrînd diverse evenimente tragice ori misterioase, vocea narativă pare că ezită, amestecînd ironia cu o prefăcută inocenţă: „să fim sinceri (...). Nu e clar de ce pe Topală l-a lăsat inima cînd era în floarea vîrstei, proaspăt căsătorit şi prosper în afaceri (asta am tot auzit-o în cartier). Important e că a lăsat-o pe mătuşă-mea văduvă de tînără şi stăpînă absolută, în ciuda protestelor socrilor, peste magazinul de paratrăsnete al cartierului”. 

Dar să revenim la apetitul pentru reflecţia mentalitară şi socială. Nimic din datele specifice ale debutului anilor ’90 nu pare să-i scape autoarei, de la resurecţia misticului, cu imprevizibilele şi echivocile beneficii, în plan psihologic, ale credinţei, dar şi cu moda sfinţirii maşinilor de lux la mănăstire, şi pînă la festivismele kitsch ori proto-cocălăreşti, ivite parcă, nu mai puţin pitoresc, din sloganul băuturii Angelli („preludiul unei aventuri”). Potenţialul fantasmatic inepuizabil al anilor ’90 (inclusiv ipoteza „ameţitoare” a Caritasului) este nuanţat aici, la firul ierbii, cu o elocvenţă ireproşabilă: „Închipuirile alor mei legate de ţări străine, acele tărîmuri minunate unde nu au ajuns niciodată, nu se potoliseră. Ba din contră, sperau că într-o zi vor trăi aşa cum vedeau pe Italia1, postul lor preferat, şi, ca o dovadă concretă că asta are să se întîmple, au numit-o pe noua mea soră Rafaela”. 

Contextul social al tranziţiei româneşti pare a fi reconstruit aici cu fineţea unui 3D, dar şi cu metodicitatea unui manual, a unui ghid în toată regula: mituirea instituţiilor („tot mai scumpă”, dar în continuare eficientă), firmele neautorizate, dezinteresul general faţă de minori („Eram atît de apucaţi de cap cu libertatea noastră nou găsită, că nimănui nu i-a păsat de reguli pentru minori sau de restricţii la alcool pentru multă vreme”), peisajul dezolant al marginilor infecte ale cartierului, al căminelor de nefamilişti îngropate în gunoaie, conexiunile ori implicaţiile mentalitare ale designului sau urbanismului efectuat după ureche, abuziv: „Ahtiaţi după spaţiu şi paranoici în legătură cu intimitatea, locuitorii cartierelor oraşului îşi lărgeau spaţiile înăuntrul apartamentelor în detrimentul balcoanelor şi statului afară. Nimeni n-avea nevoie să stea afară pentru a admira priveliştea sau pentru a bea o cafea în cîntecul păsărelelor. «Afara» era la îndemînă oricum şi în genere nu prea atrăgătoare pentru marea majoritate a celor din cartier, veniţi de prin satele din ţară”. 

Într-o lume în care asociaţiile de locatari înlocuiau ori completau, de regulă, becurile arse (ori furate) abia după cîteva luni, prelungind efectele întunericului şi ale moştenirilor comuniste, iată, de pildă, în contrapartidă, o mostră de design interior românesc, receptat drept superlativ în primii ani ai tranziţiei, pus în practică de apartamentul recent îmbogăţitei mătuşi a Donnatelei şi trecut prin ochii uimiţi ai nepoatei: „faianţă colorată, parchet în sufragerie, candelabre din imitaţie de cristal, rafturi întregi de bibelouri şi-un tapet cît peretele sufrageriei, înfăţişînd un peisaj de vară, cum nu mai văzusem niciodată”. Dincolo de kitsch, cele mai importante trei elemente din „gospodăriile acelor vremuri” par să rămînă pîinea, ţigările şi alcoolul. 

În acest univers care rumegă în ritm alert şi se inspiră din ziare precum „Infractorul” şi, în general, din tot ce ţine de variaţiile aglutinării sexului cu crima, relaţiile sociale sînt, într-o mare măsură, afectate de violenţă şi de efectele consumului excesiv de alcool. Minorii sînt abuzaţi în aproape toate felurile posibile. Jungla urbană devine o realitate. Înainte de a fi violată de băiatul cool de care s-a îndrăgostit, Donnatela este bătută crunt de ambii părinţi, şi nu oricum: după ce tatăl îi sparge pometele stîng şi o umple de sînge, pentru că fata încearcă să-şi elibereze mama strînsă de gît, aceasta din urmă va repeta cu fiica acelaşi scenariu, după ce, în prealabil, a ameninţat-o cu un cuţit (!) că îi va tăia degetele. Robi, vărul său, este bătut crunt de către tată, iar diriginta va sparge tabla de la şcoală cu capul copilului, cîteva ore mai tîrziu, pentru că acesta nu a apucat să-şi facă tema şi a dat un răspuns obraznic (în fapt, traumatizat), atunci cînd ea avea inspecţie la oră. 

În general, copiii par a fi folosiţi, de către părinţii lor narcisici, ca simplă masă de manevră ori ca (involuntari) agenţi de influenţă, trebuind să îndure interminabilele certuri conjugale, soldate cu schimbarea yalei, cu pumni în uşi şi în pereţi, cu ameninţări cu moartea, cu scandal şi cu sosirea poliţiei. Sînt reconstituite chefurile de adolescenţi, cu nelipsitele sandviciuri cu margarină, dar şi degradarea, dezvrăjirea şi descurajarea constantă a conceptului de muncă în rîndurile tinerilor: „Nu era ca-n Beverly Hills, serialul care a obsedat cartierul imediat după Dallas. Elevii nu primeau slujbe şi nu erau încurajaţi să şi le caute. Ba din contră, evitau munca pe cît puteau, pentru că de obicei era neplătită. Munca pentru copii şi adolescenţi în anii aceia era o datorie faţă de adulţii familiei şi niciodată un job plătit”. În schimb, întîlnim multe situaţii în care copiii beau cot la cot cu adulţii, sau în care sînt nevoiţi să suporte şi să inhaleze fumul gros de ţigară al acestora. 

Treizeci de ani mai tîrziu, regăsind aceste realităţi şi avînd în minte cauzele ori efectele cancerului responsabil de cele mai multe decese la nivel naţional (şi nu numai), îţi este cu neputinţă să rămîi netulburat citind rînduri precum acestea, descriind unul dintre aspectele cele mai constante, persistente ani în şir, ale unei copilării: „Fumau amîndoi ca bezmeticii şi întindeau o pînză din fum de ţigară care se prelingeau în toate camerele. Era noiembrie şi ferestrele erau închise, aşa că ţin minte că norul era vizibil din anumite unghiuri şi că uneori îmi era greu să respir. Absolut totul mirosea a fum de ţigară, de la părul meu, pe care îmi plăcea să-l ţin scurt (dar tot nu ajuta), la haine şi la perdele, care căpătaseră o nuanţă de bej bolnav”. 

Rezistenţa prin sarcasm

Ieşită din oglinzile romanului, Donnatela are toate şansele să devină un personaj memorabil, o voce exponenţială. Ea este motorul principal, ineluctabil, al irepresibilelor şi inevitabilelor lecturi de identificare prin care se va rescrie această naraţiune, de la cititor la cititor. Nu e de mirare că situaţia fetei de 13-14 ani, pasionată de poezie şi devenită premiantă datorită inteligenţei, iar nu în urma „tocirii” materiilor de la şcoală, maltratată de părinţi, adesea ruptă de foame, nevoită să îmbrace cămăşile tatălui său, în lipsa unor haine de ieşit în lume, dar obişnuită să joace mereu mai bine în deplasare decît „acasă”, reactualizează, la un moment dat, metafora ori analogia fetiţei cu chibriturile. Salvarea îi vine, de regulă, din pasiunea pentru muzică, din scrierea de poezii într-un soi de agendă muncitorească, ţinută în secret şi ulterior grotesc deconspirată de mătuşa sa, din reveriile pe care i le prilejuieşte singurătatea şi în care îşi construieşte o metaforă psihologică a zborului, ori din sarcasm ca formă, nu mai puţin viabilă, de effugium.

Trauma se resimte şi pulsează din toate cotloanele discursului şi ale comportamentului fetei. Nu doar violenţele părinţilor sau faptul că nu se poate bizui pe niciunul dintre adulţii din preajma ei, ci şi agresivitatea şi toxicitatea unui întreg mediu i-o alimentează. Ca de pildă bădărănismul, prostia, misoginismul şi brutalitatea băieţilor, a golanilor de cartier ori a bărbaţilor, în general, cu care intră în contact. E o lume a modelelor masculine prin excelenţă negative, faţă de care adolescenta capătă o fobie şi o repulsie cu totul justificate. Reacţiile acestora par să-i amintească la tot pasul „că-s fată şi că-s fragilă”, de la inevitabilele pipăieli din aglomeraţia autobuzelor, la agresiunea făţişă („Mi-a îndesat mîna între picioare şi m-a strîns ca pe o bucată de burete”), în urma cărora ajunge să conştientizeze şi apoi să se revolte împotriva echivalării feminităţii cu conceptul de vulnerabilitate: „Mi-am dorit pentru prima dată să fiu băiat, căci viaţa de fată devenea tot mai complicată. (...) Respectul pentru fete era aproape nul şi trebuia cîştigat cu greu. (...) Nu îndrăzneam să mă fac atrăgătoare cu o rochiţă ori un luciu de buze, ar fi fost o invitaţie pentru toţi libidinoşii oraşului. De la divă la paiaţă, cărarea mentală era foarte scurtă”. 

Reacţiile traumatice sînt traduse alteori şi prin gesturi reprobabile, ca acela ivit din chinurile baby-sittingului la care este supusă şi prin care se confirmă încă o dată lipsa oricărei idealizări ori mistificări în construirea personajului: „Nu l-am iubit niciodată pe Florinel. Dar în ziua aia l-am detestat de-a dreptul, pe el, faţa lui rotundă de bebe vînăt (...). Nu mai termina cu plînsetele, răgea ca un măgăruş schilodit şi mă scotea din pepeni. (...) L-am privit îndelung şi i-am futut o palmă peste cap, scurtă şi usturătoare, cel puţin aşa am simţit-o eu. A tăcut pentru cîteva secunde, timp în care partea stîngă a feţei i s-a făcut roşie. M-a privit cu ochii lui mari, asemănători cu ai Florentinei, şi am putut să jur că, pentru o clipă, a avut o mină uimită”. Tot din sfera reacţiilor traumatice face parte şi lipsa de încredere în propriile atitudini ori poziţionări, ca atunci cînd se întreabă dacă nu a greşit ea cu ceva în conflictul cu colega ei de clasă, deşi era evident că Adelina încercase cu tot dinadinsul să o umilească. Revolta împotriva poeziei cu formă fixă, rebeliunea împotriva clişeelor, dar şi decizia de a fuma, căderea în patima alcoolului, iar apoi, drogurile şi pastilele, întreg comportamentul autodistructiv, se nasc toate din aceleaşi temeiuri subliminale. 

Deşi firav ori instabil, echilibrul psihic al fetei se păstrează o vreme printr-o strategie extrem de curioasă: un soi de rezistenţă de ordin lingvistic. Perspectiva ei implică, rareori, numirea ca atare a tragicului, teroarea, conştientizarea acută a agresiunii, deşi acestea o ameninţă din toate părţile. Donnatela înfruntă lingvistic ontologia, starea de fapt a lucrurilor, deşi o face mai mult intuitiv. Este o strategie de apărare în faţa agresiunii, prin apel la caricaturizare şi la sarcasm, păstrate însă într-o sferă relativizantă, aparent benignă, cu iz dojenitor: „familia mea neroadă”, „proasta de maică-mea”, „muistul de Nelu”, „curva de mătuşă-mea (...). N-am iubit-o niciodată mai mult decît atunci”, „mai afectată ca o păpuşă gonflabilă”, „techergheu de noapte” (cu privire la Ionuţ, fratele devenit infractor de la o vîrstă fragedă), „ţăcănitei noastre familii” etc. În aceeaşi ordine de idei, pare că mult mai tare o afectează insuccesul la cenaclul unde va citi cîteva poezii şi nevoia de validare prin scris, decît infernul de acasă. 

Pe de altă parte, la fel ca insul decis să supravieţuiască unui regim totalitar, îşi defineşte ţintele ori idealurile în sistem de replică: „Să-mi şterg existenţa din viaţa alor mei”. Se ipostaziază, la modul ideal, atunci cînd întîlneşte o rockeriţă, puţin mai mare ca vîrstă, în timpul unei excursii la mare. Proiecţia ei desăvîrşită se dovedeşte a fi „o tînără tunsă scurt, încălţată în bocanci fără şireturi, care trăgea afectat din ţigară” şi care „purta un tricou larg cu Depeche Mode, strîns într-un nod în talie”. Sînt foarte rare aceste momente extatice, pe fundalul marasmului şi colapsului general. Nu le fac concurenţă mai mult de două episoade, între care unul sugestiv pentru viziunea copilăriei, iar celălalt pentru specificul adolescentin. Primul este provocat de golirea unui tub de spumant în apa unei fîntîni publice, în complicitate cu Robi, vărul ei, stîrnind printre tovarăşii de joacă „o veselie cum nu s-a mai pomenit în cartier” şi prilejuind o meditaţie asupra nevoii de puritate şi de protecţie a copilului.

Al doilea se naşte, la antipozi, dintr-o viziune a urîtului estetizat şi îmblînzit prin candoarea unui scenariu iniţiatic, adăpostind viziunea poeticizată a unui amor perfect, surprins parcă în slow motion contaminînd subiectul: „Buzele lui îmi atingeau lobul urechii, iar cînd îi vorbeam eu, îi respiram pe obraz şi aveam profilul lui perfect regulat în faţa ochilor. I-am simţit bătaia genelor pe obraz şi mi-am dorit să rămînem aşa pentru totdeauna, noi doi împotriva lumii, poştind ţigările, împărţind sticla de rom, vorbindu-ne la ureche, la masa aia murdară din Rock Line, în semiîntunericul din birt”. Cristi, doritul ei iubit, se dovedeşte, însă, a fi un agent toxic în viaţa ei, iar fata îşi va pierde aproape de tot reperele, după plecarea fratelui Ionuţ la muncă în Anglia, apelînd inclusiv la droguri, jointuri şi pastile. Ceea ce ne apropie de singurul aspect delicat, vulnerabil ori mai puţin inspirat al romanului, şi anume finalul. 

(Car)casa realcătuirii sinelui

Nu ştim prea multe despre spitalizarea eroinei, în urma colapsului provocat de droguri & Co., cert însă e că metanoia pare un pic grăbită. În economia vocilor, apare brusc un alt timbru, un soi de spovedanie ivită de nicăieri, o resurecţie moralizatoare: „descoperisem că existau locuri mult mai urîte decît garsoniera pe care o împărţeam cu maică-mea şi cu soră-mea şi că existau fiinţe mult mai respingătoare decît ţestoasa Rafaela, care devenise drăguţică şi destul de cuminte. (...) Poate era bine să încetez să fiu golancă şi să-mi asum nişte responsabilităţi”. Happy end, fireşte, discutabil însă sub aspectul credibilităţii. 

Cu totul credibilă, chiar admirabilă prin dimensiunea recuperatorie, rămîne însă pasiunea pentru muzică, pe care, în general, majoritatea copiilor şi adolescenţilor est-europeni au experimentat-o din plin în zorii anilor ’90, după căderea comunismului şi în urma pătrunderii aici a celui mai eficient catalizator: postul MTV, în versiunea sa britanic-europeană. Adeziunea subiectului pare a fi totală, deşi, ulterior, pare a se „specializa”, axîndu-se pe nişa hard rockului, pe măsură ce copilăria se preschimbă în adolescenţă. Rememorarea prilejuieşte şi întreţine întrucîtva o subtilă nuanţă polemică, în raport cu modul în care au „evoluat” astăzi practicile şi industria muzicală, faţă de anii de glorie ’93-’95. Gesturile trădează un ritual benefic, un timp regăsit: „descoperisem canalul MTV, care difuza pe atunci exclusiv muzică şi care a devenit rapid cel mai urmărit post din casa noastră. În fiecare moment în care nu se uita nimeni la televizor, eu schimbam pe MTV şi absorbeam fiecare piesă, fiecare videoclip, fiecare ştire şi fiecare reclamă. Îmi umpleam ultimele pagini ale caietelor cu topurile muzicale, căutam casete cu melodiile din heavy-rotation, repetam şi cîntam versurile odată cu boxa belită a televizorului. Mi-aş fi petrecut fiecare minut din viaţă urmărind MTV, schimbările de look ale Madonnei sau noile piese Nirvana”. 

Mai mult decît atît, asocierile anumitor piese cu secvenţe ori episoade-cheie ale copilăriei şi adolescenţei probează din plin forţa de contaminare: „zbînţuiala” pe 2 Unlimited rămîne în memorie (şi) drept declanşatoarea momentului cînd tatăl o prinde acasă rujată, machiată şi coafată, pozînd în faţa oglinzii îmbrăcată în hainele mamei, „Papa Was a Rolling Stone” în versiunea lui George Michael devine un semn al bunei orientări în spaţiu, al direcţiei în care se află tovarăşii de chef, The Prodigy şi Pearl Jam prilejuiesc o secvenţă de amor lesbian cu năbădăioasa Ela (o vreme, alter ego al eroinei), iar, apoi, după cearta lor, împăcarea se produce tot pe muzică: „Aveam impresia că Faith No More se auzea din cer şi că eram pe o scenă imensă, pe care, în sfîrşit, aveam rolul principal”. O metaforă potrivită pentru refugiul găsit în/prin MTV iese la iveală odată cu carcasa unui televizor nefuncţional, înăuntrul căreia fata se ascunde de toţi cei din jur, avînd cu ea doar caietul cu poezii şi casetofonul cu căşti. 

Deja amintita metaforă psihologică a zborului, din care lipsesc „ghionturile mamei-păsări” (aluzie la „Puiul” de I. Al. Brătescu-Voineşti) imprimă şi un necesar contrabalans poetic al încărcăturii şi densităţii epice, comunicînd subteran cu refugiul în muzică, mai exact cu videoclipurile absorbite de pe MTV. Impulsul oniric de ridicare deasupra cartierului, de îndepărtare de focarul scandalurilor („De-aici, de sus, poţi vedea doar simetria şi toate piesele care se potrivesc”) devine, indirect şi paradoxal, şi o metaforă a ipocriziei sociale, a aparenţelor înşelătoare, utopice: „Blocurile sînt aranjate în pătrate, ca într-un joc de tetris, unde nimeni nu e rănit, micul dejun e devreme, cărţile rămîn aranjate pe raft, vesela aşteaptă, curată, cina de familie”. 

Pare că ne transportăm în utopia din debutul videoclipului „Black Hole Sun” al trupei Soundgarden, unde surîsul serafic, decupat parcă din cărţile intens colorate ale unor secte religioase, ascunde realităţi hiperbolice, monstruoase, şi unde omenescul îşi deconspiră, de fapt, nota specifică a bestiarului. Alături de substantivarea adjectivelor, metaforele ori analogiile animaliere, mereu conotate depreciativ şi sarcastic, care împînzesc romanul, rămîn o probă concludentă: „s-a uitat la mine cu ochi de vulpe la vînătoare şi m-am simţit ca un mic rozător”, „maică-mea striga întruna la el şi-mi părea că vocea i se subţiase şi ascuţise, o armată de curci tinere şi iritate îmi împungea urechile de fiecare dată”, ‚să o tai din bar cu viteza unei potîrnichi speriate”, „Ela se agita în jurul lui ca un fluture lîngă un bec”, „Cristi şi Ela erau îmbîrligaţi ca doi şerpi”, „toţi s-au îngrămădit în jurul Rafaelei, ca nişte găini la grăunţe”, „zgripţuroaica de dirigintă” etc. O întreagă faună de personaje groteşti, aflată în pragul unei extincţii întîmpinate cu zîmbetul pe buze, ba chiar invocate, implorate aşa ca-n piesa amintită („Black hole sun / Won’t you come / And wash away the rain?”), iată imaginea ultimă care se compune, piesă cu piesă, din caruselul de lumini şi umbre. În memoria eroinei, rămîn, la final, ochii „şurubelniţaţi” ai presupusului şi alcoolicului său tată, ca un construct suprarealist, sarcastic, urmuzian.

Citit tîrziu, într-o vreme cînd critica nu mai reuşeşte realmente să ţină pasul cu producţia editorială, Donnatelaeste – abia acum o pot afirma cu tărie – unul dintre cele mai bune romane ale anului 2022. Cred că o iniţiativă a traducerii lui ar fi cu profit pentru literatura română contemporană (în definitiv, aceasta nu este prima cronică pozitivă de care se bucură, chiar dacă ar fi meritat o receptare mai largă). În mod specific şi corolar, mă aştept ca romanul de debut al autoarei (Varză, 2013) şi, nu mai puţin, cartea de poeme apărută anul trecut (manual de realcătuire a sinelui) să fie (re)descoperite, iar profilul scriitoricesc al lui Beatris Serediuc să fie reconsiderat în consecinţă. În ce mă priveşte, are toate argumentele. 

Adrian Mureşan este critic literar. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.