Însemnări de traducător
● Jurnalul pandemiei de Gonçalo M. Tavares, Editura Cartier, 2022.
La începutul lui 2020, cînd epidemia devenea pandemie, Gonçalo M. Tavares a publicat în ziarul portughez Expresso cîte o pagină de jurnal, zi de zi, timp de patru luni. O formă fixă, o disciplină impusă, în mijlocul unei zgomotoase confuzii generale de proporții. Paginile lui de jurnal înregistrează știri oficiale și neoficiale, reacțiile oamenilor de rînd, mesaje de la prieteni, ancorate în nenumărate trimiteri către gînditorii și artiștii lumii, dar și propriile trăiri și rutine. Jurnalul pandemiei, apărută la Editura Cartier, nu este un jurnal al pandemiei portugheze, ci al unui moment total neobișnuit pentru omenire, așa cum a fost el trăit și perceput pe tot globul.
Însemnările lui zilnice sînt ca niște mici capsule ale timpului, acele cutii în care alegi să pui obiecte semnificative, reprezentative pentru acel moment, pe care să le revizitezi peste o vreme îndelungată. Însă Tavares împachetează în notele de peste fiecare zi idei atît de concentrate, încît simți uneori nevoia să le diluezi și să le mesteci în cîteva clipe de gîndire, de cercetare.
„Trebuie să facem patul, să ne prefacem că am ieșit în timpul zilei undeva departe.
Patul nu înțelege că l-am păcălit.
Stăm aproape toată ziua la cîțiva metri de el.
Trebuie să înșelăm mobila, ușa.
Ușa naivă crede orice.
În China, statul controlează temperatura tuturor cetățenilor.
Peste treizeci și șapte de grade: cetățean periculos.
Trădarea a ieșit din limbaj și a intrat în biologie.
Să fii bolnav e o amenințare la adresa statului.
Toți bolnavii devin pe loc străini.
Dacă ești sănătos ești aceeași nație cu mine; dacă ești bolnav, vorbești altă limbă.”
Patru luni de jurnal pot părea un timp foarte scurt pentru literatura de gen, dar și timpul trecea altfel la începutul pandemiei, a avut amabilitatea să încetinească puțin, cît să simțim mai mult. Iar acum mă bucur că Tavares a înregistrat acele zile, dînd ocol știrilor de pe toate continentele și cunoștințelor lui enciclopedice, amintind, parcă, lumii, spre încurajare, de bogăția și noblețea ei creatoare. Conexiunile pe care le stabilește și modul în care asortează actualitatea diverselor referințe sînt complet de invidiat. Pare să cheme în ajutor toată înțelepciunea omenească, pentru a reuși să fixeze un moment greu de înțeles pentru noi toți atunci. Am fost tentată să indexez referințele bibliografice, pe cele cinematografice, pe cele artistice, pe care le face de la un capăt la altul al cărții. Dar, din comoditate probabil, am adunat doar referințele muzicale, într-o listă de YouTube. Dacă va exista o ediție viitoare a acestui volum, n-aș vrea să mai pierd ocazia.
„Sfîrșiturile de secol și marile numere.
Catastrofele au de-a face cu statistica și nu cu persoana de lîngă tine, care vede statistica.
Mi-e dor de televizor, spune un personaj al lui Foster Wallace.
Ai învățat să pleci, spune alt personaj al lui Wallace.
601 morți în Italia.
Se spune că pînă și cele mai mici particule, cum sînt virusurile, atomii etc., scot sunete, emit sunete cînd se lovesc de ceva.
Sunetul virusului.
Îmi închipui specialiști umblînd pe stradă să detecteze sunetul virusului.
O metodă de a-l omorî, primul lucru: să-i afli melodia.
601, 601, 601 sînt morții din ultimele 24 de ore în Italia.
Mă uit pe fereastră, totul pustiu: în sus, în jos, în depărtare.
Un vers de Neruda: Mergînd pe un drum / am întîlnit aerul.
O italiancă spune că Europa a abandonat Italia. Închid televizorul.”
Mărșăluire
M-am mirat cît de repede uităm lucruri care, la momentul întîmplării lor, ni se par aproape imposibil de uitat. Jurnalul păstrează intact sentimentul de năucire și încordare de atunci. Conștientizarea bruscă a mîinilor, a corpului cu totul, legătura individului cu spațiul înconjurător, tactilul devenit rege peste noapte, rutinele bulversate, toate se regăsesc dezbătute în forul interior ale lui Tavares, între plimbările cu cîinii și văruirea unui perete. Frazele scurte, juxtapuneri surprinzătoare, paragrafele care marchează idei aparent nou începute – deși nu mereu este așa – inspiră o mărșăluire, o înregimentare a gîndurilor care, în mod evident, i se perindă lui Tavares la o viteză cu care, ușor-ușor, cititorul învață să țină pasul. Felul în care țese informația dintr-o însemnare poate părea haotic la prima vedere, dar e o aparență înșelătoare.
„Încalț pantofii de dimineață ca să mă prefac că o să am de mers.
O doctoriță în halat, în spital, vorbește printr-un megafon ca să-și însuflețească colegii.
Pune să cînte imnul italian.
Italia e mîndră de voi!
Strigă doctorița în halat și cu mască.
Ca un antrenor de fotbal – dar în mijlocul unei tragedii, nu al unui joc.”
Am citit multe din însemnările de jurnal și atunci, chiar în ziua scrierii lor. Am simțit cu totul altfel încărcătura lor atunci și acum: în toiul pandemiei, al carantinei, uneori îmi păreau prea apăsătoare, prea triste. Veștile din toată lumea, așa cum erau spuse de Tavares, mă încărcau pesemne de prea multe gînduri. Dar acum, cînd am recitit însemnările pentru traducere, sentimentul a fost cu totul altul: am fost recunoscătoare că cineva a consemnat reacțiile noastre la nivel social și guvernamental, la nivel statistic și emoțional, ca să le putem revizita. Tavares este un comentator a ceea ce e omenesc, fără să judece sau să acuze. Iar noi sîntem datori față de noi înșine, în primul rînd, să revizităm acele momente, la rece, să ne privim în momente pentru care nu aveam precedent și pentru care am făcut loc absurdului.
„Un producător de televiziune spune: «Trebuie să scoatem din scenarii săruturile și îmbrățișările, pentru a proteja actorii. Vom intra în lumea telenovelelor fără atingeri».
Apoi adaugă. În viitor, «protagoniștii, în loc să se sărute, pot începe să se dezbrace».
Nu contează lucrurile, ci spațiul dintre lucruri.
Cenzura celor doi metri. Se pot dezbrăca, dar nu se pot atinge unul pe celălalt.
În perioada de izolare la domiciliu, «Arabia Saudită interzice condamnările la moarte ale minorilor și flagelarea ca formă de pedeapsă».
Doi metri între cel pedepsit și cel care pedepsește.
Între cine dorește și cel dorit.
Orice eliminare a spațiului gol va fi pedepsită.
În Statele Unite, a fost auzită din nou o specie misterioasă de greieri cîntînd.
După șaptesprezece ani, se pare.
Ce noutăți aduc, din tăcerea lor?
Tăcerea, ca un loc în care cei tăcuți își țin secretele. Unde-ți ții secretul?
În tăcere, normal. Entomologii «sînt atenți la acest greiere misterios».
Ryuho Okawa, liderul spiritual al mișcării Happy Science.
Oferă tratamente spirituale pentru COVID-19.
Să vindeci spiritual o boală fizică, concretă și care poartă un nume.
Spune că primește instrucțiuni de la extratereștri despre cum să abordeze virusul.
În zilele de izolare generală au apărut raportări de OZN-uri și extratereștri cu ochi mari în mai multe puncte ale lumii.
Animalele sălbatice s-au apropiat de centrul orașului. Și greierii ciudați.
Și chiar și extratereștrii, văzînd totul pustiu și tăcut.”
Relatările lui Tavares pot funcționa și ca telegrame antropologice, și ca album de instantanee, și ca oglindă. Fiindcă situațiile-limită ne reduc la esență, ne dezvăluie alegeri și valori, asta se vede și la nivelul celui ce consemnează, și la cei despre care consemnează. De-a lungul zilelor, tonul autorului se stabilizează și capătă ironii, capătă lumină, menținînd aceeași cumpătare, însă. Este înregistrat la cald șocul lui Tavares la momentul George Floyd, bărbatul de culoare ucis prin asfixiere – ironic, în plină pandemie – de un polițist american. I se simte dezamăgirea. Mai în glumă, mai în serios, le dăruiește credincioșilor de dată veche sau celor nou-apăruți o divinitate care se înfiripă pe pragul dintre exterior și interior, Maica Noastră a Ferestrelor. Îi însoțim starea fizică, amețelile care îi apar și ba se agravează, ba se ameliorează. Dar tăria lui stă în spirit și în poezia pe care o poate construi din datele pe care i le furnizează lumea.
„Aproape toate magazinele închise, mai puțin cele de alimente, farmaciile și alte produse de bază.
Stare de urgență.
În unele țări, florării deschise.
Urgențele au nevoie de flori.
Dar zero frumusețe: florile sînt pentru morți.
Pentru cei care nu mai văd, nici nu mai miros.
Morții nu mai pot fi contaminați de dragostea celor vii, spune cineva.
Să nu uiți de frumusețe, niciodată – spune alt prieten, cu barba jumulită, cămașa strîmbă.”
Jurnalul pandemiei nu e o lamentare, să nu vă fie teamă de carte din cauză că ar putea să vă doboare dispoziția. Dimpotrivă, e un punct de pornire și o inspirație – poate (re)descoperiți un poem care vă plăcea, un film de autor, un filosof contemporan. Sau poate, măcar pentru o clipă, veți vedea lumea din jur altfel.
„Dau tîrcoale unei idei, ca și cum o idee ar ocupa spațiu.
Catedrala enormă Saint John the Divine din Manhattan va fi transformată în spital de campanie.
Spitalele din New York sînt aproape pline.
Bisericile încep să se pregătească.
Clifton Daniel, diaconul, a explicat pentru The New York Times: de-a lungul secolelor, catedrala a fost folosită astfel în repetate rînduri.
Și apoi a spus: pentru catedrală nu e ceva nou, doar pentru noi este.
Catedrala și oamenii.
Catedrala e mai experimentată decît această generație. Ca să vezi.
Ce e nou pentru oameni nu e nou pentru piatră.”
Simina Popa a tradus autori de proză, dramaturgie, non-ficțiune și poezie din Portugalia (José Saramago, José Luís Peixoto), Brazilia (Machado de Assis), Angola (José Eduardo Agualusa) și Mozambic (Mia Couto). Ultima carte tradusă:Gonçalo M. Tavares, Jurnalul pandemiei, Editura Cartier, 2022.
