România și meritocrația
● Adrian Wooldridge, Aristocrația talentului. Cum a creat meritocrația lumea modernă, traducere de Adina Avramescu, Editura Polirom, 2022.
Poate părea ușor ironic să publici o carte despre meritocrație într-o țară în care există pensionari și salariați de stat „speciali”; în care, cînd a fost vorba de vaccinarea anti-COVID, primul reflex al politicienilor a fost să stabilească o grupă a „indispensabililor”; în care, după cum arăta recent un respectabil confrate al meu jurnalist, clasa bugetarilor de top a ajuns în faza consolidărilor dinastice. Dar cu toată ironia, poate că nu strică totuși să aflăm mai multe despre avatarurile acestei generoase idei – pentru că astfel am avea șansa, cred, să realizăm și de ce niciodată, în România, ea nu a căpătat aderență.
Cartea lui Adrian Wooldridge are un subtitlu edificator: „Cum a creat meritocrația lumea modernă”. Autorul argumentează că, la ora actuală, nici o idee politică nu ar avea o răspîndire și o cuprindere mai mare decît cea a meritocrației. Ea se întîlnește în spațiul democrat euro-atlantic, dar și în zona sistemelor mai mult sau mai puțin autoritare asiatice. Însăși istoria lumii se împarte, potrivit lui Wooldridge, în epoci succesive subsumabile acestui criteriu: epoca premeritocratică, cea a revoluțiilor de tranziție, o perioadă a triumfului meritocrației și una a postmeritocrației, în care conceptul este interogat și chiar contestat.
Nu este greu să găsim corespondențele acestei împărțiri în cronologiile anterioare. Vîrsta premeritocratică se suprapune în mare cu cea a privilegiilor de castă. Este lumea în care „statutul social al oamenilor era stabilit prin tradiție și locurile de muncă erau alocate pe bază de patronaj, nepotism, moștenire și cumpărare” – practice, cunoscuta noastră istorie antică și medievală. Ceea ce nu înseamnă, atrage atenția autorul, că unii oameni, chiar aparținînd acestei epoci, nu realizau și nu anticipau meritele meritocrației, exemplele date fiind Platon, cu ai săi „gardieni” atent selecționați și instruiți din Republica, fondatorii sistemului funcționăresc imperial din China și evreii, care au fost determinați să pună de timpuriu accent pe performanța intelectuală.
Revoluțiile de tranziție sînt cele trei cunoscute din tratatele clasice de istorie: revoluția engleză, cea americană și cea franceză. Cea americană a vrut să înlocuiască aristocrația funciară considerată artificială cu una a virtuții și talentului, considerată naturală. Cea franceză a pornit vijelios, proclamînd egalitatea oamenilor, dar a sfîrșit prin „a amesteca de-a valma principii dinastice și meritocratice”. Dintre toate revoluțiile meritocratice, consideră Wooldridge, cea mai clară a fost cea engleză, unde un grup de familii „cu nume precum Huxley, Darwin și Keynes” au creat o aristocrație a intelectului și, prin ea, premisa accesului pe bază de competiție liberă în administrația publică și universități.
„Marșul triumfal al meritocrației” începe după cel de-al Doilea Război Mondial cînd, în Occident cel puțin, dreapta și stînga deopotrivă „au putut cădea de acord că este important să le oferi tuturor șansa de a-și dezvolta abilitățile naturale”. În sfîrșit, acest succes al ideii de meritocrație e însoțit de ceva vreme de observația că unii beneficiari ai meritocrației au încercat (și au reușit) să transfere statutul astfel obținut propriilor odrasle. Dacă ei au intrat pe merit în școlile britanice de elită sau în universitățile americane din Ivy League, copiii lor au fost puternic susținuți să urmeze același parcurs educațional de succes, chiar dacă nu îi mai recomandau atît inteligența și talentul, cît banii și influența părinților. De la aceste observații la disprețul populist față de competență și expertiză, mai scrie Wooldridge, nu mai e decît un pas, pe care politicieni precum Donald Trump nu s-au sfiit să îl facă.
Cum s-a raportat spațiul românesc la toate aceste sinuozități? Normal, lui Wooldridge nu i-a trecut prin cap o asemenea întrebare, dar cred că un răspuns destul de potrivit ar fi „cu multă detașare”. Aici, „rangul” și „pila” par să fi cîntărit mai greu decît priceperea și talentul. Din perioada fanariotă și pînă în 1945, elita politică și-a conservat cu succes privilegiile și influența, punîndu-și amprenta pe tipul de organizare socială a țării. Revoluția asistată a comuniștilor români a răsturnat această organizare, dar a reprodus apoi același model pe care aceștia l-au invidiat la „burghezii” abhorați – cel al privilegiaților selectați pe cu totul altă bază decît meritul. Poate că după 1989 a apărut, fulgurant, șansa ca meritocrația să aibă, în sfîrșit, un cuvînt de spus și în acest spațiu, dar tonul corupției dat de administrația Iliescu a fost cel care s-a impus, fondator, peste societatea și economia postdecembriste. România e încă în epoca premeritocratică, dacă nu chiar într-una antimeritocratică – și nu se știe dacă va ieși vreodată de aici.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia, Editura Vremea, 2022.
