Impostor ca mine

● Zadie Smith, Impostorul, traducere de Adriana Bădescu, Editura Litera, 2023.

Impostorul ar putea fi considerat primul roman istoric al lui Zadie Smith, dacă greutatea acestuia ar fi dată exclusiv de reconstrucția mediului londonez victorian. Însă e mult mai mult decît atît, iar această plajă largă de ținte literare pe care le ia la ochi face ca aventura literară a lui Smith să fie una reușită, din toate punctele de vedere.

Da, este un tablou complex al Londrei secolului al XIX-lea, și încă unul care oferă iluzia realității – iar aici adevăratul adversar al lui Smith este nimeni altul decît Charles Dickens, un „poet al obiectelor” –, însă romanul se dezvoltă pe mai multe paliere, fiind în esență unul polemic. Impostorul își propune să readucă la viață toate frămîntările sociale ale unei epoci, prin intermediul cîtorva personaje situate de ambele părți ale baricadei, dar, la un nivel și mai profund, pune sub semnul întrebării statutul literaturii în relație cu viața și societatea și, în miezul său, ne aruncă o întrebare legată de esența „ficțională” a fiecăruia dintre noi.

„Impostorul” din titlu se referă la mai multe personaje – majoritatea, de altfel –, însă îl caracterizează în principal pe un „trickster” din Londra anilor 1860, care pretindea a fi Sir Roger Tichborne, moștenitorul unui titlu și al unor proprietăți gigantice, despre care se știa că ar fi pierit într-un naufragiu. Pretendentul, așa cum este numit în roman (evident, pe urma presei vremii), dă în judecată familia Tichborne, deși este în mod evident... un impostor: nu are manierele unui aristocrat, nu știe nici o limbă străină și toate dovezile indică faptul că ar fi de fapt un măcelar care fugise în Australia pentru a scăpa de datorii. Dar, în mod straniu, în lupta lui absurdă, Pretendentul adună o mare masă de susținători care sînt gata să meargă pînă la capăt în a susține că el este Sir Roger. Unicul motiv pentru care Pretendentului îi sînt refuzate drepturile este acela că aristocrația, bogătanii, presa și „papistașii” sînt implicați într-o conspirație – nejustificată rațional, de altfel – împotriva sa. 

Aici, Zadie Smith face o aluzie străvezie la trumpism și la modul în care masele se lasă implicate în cele mai aberante teorii ale conspirației. De altfel, procesul acesta celebru – real, documentat de Smith – va naște (cum altfel?) o mișcare politică mai întîi populistă, mai apoi marxistă. Iar aici nuanțele de gri se diluează și mai mult, pentru că personajul care reprezintă conștiința romanului, deși vede adevărul, se lasă convins de respectivele argumente ale noii mișcări, care nu sînt neapărat false. Pretendentul este un om „fără centru”, care se mișcă după cum bate vîntul, un aristocrat al maselor, un bețiv grăsan care nu poate aduce în sprijinul său decît argumente emoționale, dar care ajunge direct, fără a trece prin filtrul rațiunii, la sufletele susținătorilor săi. Iar aici teza lui Smith nu e una tocmai ușor de înghițit: deși posesorii rațiunii vor lua în derîdere pasiunile „celor mulți și needucați”, aceste pasiuni au la bază ceva foarte real, o dorință născută din necesitate ce s-ar putea să nu fie accesibilă rațiunii. 

„O ființă a granițelor”

Ceea ce face ca romanul lui Zadie Smith să fie unul „grozav” este însă faptul că întregul proces este văzut prin ochii unei văduve de 60 de ani, ochi fascinați de persoana lui Andrew Bogle, fost sclav jamaican, care depune mărturie în proces de partea Pretendentului. 

Eliza Touchet este, indiscutabil, unul dintre cele mai reușite personaje construite în proza de limbă engleză a ultimilor ani: o femeie inteligentă, bîntuită de dileme morale, o „Scorpie” plină de umor, fără a fi amuzantă, o militantă care nu îndrăznește să militeze și o scriitoare care nu scrie (de scris, va începe „să transcrie” procesul, însă nu va publica niciodată). Este, totodată, o ființă a granițelor, o fantomă victoriană care mai mult ascunde decît arată, de la opiniile politice la cele legate de literatură și, în adîncul ființei sale, la cele legate de o dublă iubire mascată sub forma afecțiunii manifestate pragmatic. Este menajera vărului ei, un personaj modelat după prozatorul victorian „real” William Ainsworth, un grafoman, autor de romane istorice care, la un moment dat, au reușit să aibă mai mult succes decît cele ale altui impostor, prietenul său din tinerețe Charles Dickens. 

Aici, Smith dă dovadă de un oarecare tezism, pentru că antipatia evidentă a Elizei Touchet (a se pronunța „franțuzește”) față de „poetul obiectelor” este una atît de înverșunată, încît pare fără discuție o proiecție a sentimentelor autoarei. În prezentul procesului, Eliza trăiește la țară, acolo unde sărăcia a împins clanul Ainsworth, încercînd din răsputeri să protejeze sensibilitatea vărului ei, căzut în uitare, în fața a ceea ce tinde să devină „canonul” literar victorian, unde a ajuns să joace rolul unui scriitor ridicol, în timp ce prietenul său, Dickens, este înmormîntat la Westminster Abbey. Zilele trec mai ușor pentru că se ceartă cu noua nevastă a stăpînului casei, o analfabetă provenită din rîndul slujnicelor, care este o susținătoare fără rezerve de-ale Pretendentului.

Romanul își dezvăluie cu adevărat adevăratele mize atunci cînd Touchet începe s-o însoțească pe noua stăpînă a casei la proces, unde devine fascinată mai întîi de chiar fascinația exercitată de acuzat asupra publicului, mai apoi de figura impecabilă, elegantă, a negrului vîrstnic Andrew Bogle, cel care-l apără pe Pretendent în ciuda oricăror argumente ar aduce acuzarea. Aboliționistă convinsă, Touchet îl abordează pe sclavul eliberat, căruia-i cere să-i povestească viața, în dorința nemărturisită – nimănui – de a-și scrie propria carte, după decenii în care a asistat activ la strădaniile vărului său. 

Aici se deschide un nou nivel al romanului, care devine unul cu și despre romancieri. Este evident că autoarea s-a distrat copios descriind orgoliile și micile vanități ale prozatorilor victorieni (bărbați albi, evident). În același timp, deși este cel mai ușor „să-l citești” pe William Ainsworth ca pe un bufon, o lectură mai puțin tezistă și oarecum mai profundă va arăta că afecțiunea verișoarei sale este una reală, stîrnită de „sinceritatea” acestui personaj, de capacitatea lui autentică de a ierta și de a se bucura de compania celorlalți membri al breslei, care-i acceptă ospitalitatea atunci cînd e pe val, pentru ca mai apoi să-l ignore și să-l trateze cu dispreț. Iar nodul transformării sale dintr-un prozator autentic într-unul care se refugiază în romanul istoric ca-ntr-un fort stă în receptarea „controversată” a titlului său Jack Sheppard, care trata un subiect contemporan: William se dovedește un inocent care și-a dorit să fie plăcut de toată lumea. Or, acest lucru e imposibil pentru un scriitor adevărat. Smith pare a atrage atenția asupra propriului demers, care nu este unul escapist, dat fiind că ea abordează probleme contemporane prin intermediul romanului său istoric. 

Prin intermediul poveștii autobiografice a lui Bogle, Smith ne poartă prin Jamaica plantațiilor colonialiste, prin iadul vieții sclavilor unei perioade despărțite-n două de promulgarea aboliționismului britanic, care însă nu schimbă mare lucru în destinele acestora. Anglia acelor ani este văzută prin ochii străinului inocent, metodă „omologată” de Montesquieu, tocmai pentru a se dovedi, după cum scrie autoarea, „un alibi sofisticat”. Anglia este patria unor aristocrați care nu știu de unde le parvin averile pe care le risipesc fără minte, este patria unor arendași descreierați care ucid și schingiuiesc pe plantații, semănînd zeci de copii, de mulatri care devin, la rîndul lor, niște ficțiuni. 

Toate personajele acestei cărți, chiar și cele suprastructurale, sînt niște impostori – pînă și raisonneur-ul romanului, Eliza Touchet, își trăiește viața în impostură, oricît ar fi ea de tăioasă la atingerea acesteia, în persoana altora. Impostura ei, de natură amoroasă și sexuală, ține atît de lașitatea personală, cît și de rigorile scorțoase ale epocii, pe care nimeni nu le prea înfruntă (cu mici excepții, pe care însă ea nu le urmează). Nu mă convinge însă impostura lui Dickens, văzut ca scriitor ce-și caută materialul ficțiunii în permanență, gata să calce pe cadavre sau prietenii, în egală măsură. Oare nu asta-l face autentic ca prozator? Nu asta face un scriitor, chiar și Zadie Smith în romanul de față? Impostorul-absolut Ainsworth este autentic în dorința lui de a plăcea, e un risipitor sui-generis, înconjurat de scriitori evident mai talentați, dar mult mai perverși în calitatea lor de impostori. 

Romanul lui Zadie Smith e unul al multiplelor nuanțe de gri, cu toate acestea incisiv și asumat în devoalarea istoriei ca ficțiune, sau coșmar din care trezirea este imposibilă – unica soluție de a-i scăpa este trecerea într-un nou vis. Este, în același timp, un roman care încearcă să surprindă chiar falia dintre două epoci, mai precis momentul tranzitoriu dintre ele și felul în care a fost el trăit în contemporaneitate. Nu degeaba entuziasmul lui Dickens în fața minunilor tehnologiei industriale este privit cu atîta ironie. Se simte aici neîncrederea autoarei în același entuziasm, vizibil în epoca noastră, față de transformarea științei în nouă religie universală.

 Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor, traducător și editor. Ultima carte publicată: romanul Abraxas, Editura Polirom, 2022.